DESPRE BASME ŞI SUBSTRATUL LOR

Consideraţii generale

Un turist care vizitează piramidele egiptene este tentat să afle obiectelor o utilitate imediată, practică – de aici şi puzderia de interpretări date construcţiilor antice – şi nu va fi satisfăcut la gîndul că nu sînt decît nişte morminte. Departe de mine gîndul că ar fi numai nişte morminte regeşti! De altfel, astfel se întîmplă de oridecîteori omul de astăzi priveşte prin lupa epocii contemporane mărturiile trecutului.
Prima problemă care se ridică este imposibilitatea înţelegerii lor simple. Trebuie să pornim de la cea mai simplă utilitate pe care o va fi fost avînd cine ştie ce obiect vechi. Bunăoară, un imn religios servea ceremonialului şi numai printr-o concidenţă de gust estetic l-am putea astăzi socoti o lucrare literară. Cîte din cuvintele care întovărăşeau strict ceremonialul n-au devenit, prin reinterpretare, figuri de stil? Cu siguranţă, cei din vechime nu se axau „literatură” aşa cum o înţelegem astăzi: imnurile, odele, poeziile ceremoniale au fost scrise pentru a nu fi uitate, nicidecum pentru că le-ar fi dictat-o conştiiţa esteticului. Cititorul modern are însă impresia că stă dinaintea unei mari literaturi (în accepţia actuală), pe care cată să o interpreteze cu propriile unelte, de cele mai multe ori, neutilizabile într-o atare încercare.
Nu altfel stau lucrurile în cazul interpretării basmelor şi se găsesc foarte mulţi – chiar între cei care trec drept specialişti – care, privindu-le printr-o prismă modernă, le minimalizază importanţa, coborîndu-le la rangul unor simple naraţiuni pentru copii, fără a se mai obosi să le descopere substratul.
Şi cert e că aceasta se petrece pe terenul alunecos al ipotezelor.

*

Chiar dacă prima culegere europeană de folklor în proză (după teorii prestabilite, deci nu arbitrar, ca înainte), culegerea lui Jacob şi Wilhelm Grimm se intitulează „Poveşti pentru copii şi pentru acasă”, în fond nefiind decît un tertip mercantil, aceasta nu se adresează micuţilor care oricum nu ar fi înţeles, de exemplu, notele ample care însoţesc fiecare bucată, în care se expun teoriile mitologice sau istorice ale timpuriilor folklorişti, dar-mi-te prefaţa, un adevărat manifest romantic pentru descoperirea comorilor psihologiei populare.
De altfel, se cunoaştea faptul că lucrarea a fost imediat criticată pentru pasajele care păreau a fi de o cruzime rar întîlnită. Li s-a spus chiar să le suprime sau să le înlocuiască. Deja intrînd în luptă spiritul modern cu cel vechi, tradiţional, datorită conştiinţei unei munci bine făcute, cenzurarea nu a fost pe placul alcătuitorilor, care, în fine, au admis să avertizeze, în ediţiile ulterioare, cititorul că nu toate basmele din volum sînt de citit copiilor, dar neaducînd lezări în conţinut volumului.
Aşa cum au fost îmbrăcate nudurile lui Michelagnolo de pe Capela lui Sixt al IV-lea, tot aşa s-au trezit editorii tîrzii, puşi în gardă de sterilii analişti, să cureţe cu grijă şi lipsă de pricepere tot ceea ce li se părea prea pipărat pentru gustul unor copii care se voiau a fi educaţi în maniera unor timpuri noi:
Prin urmare, maştera din Albă-ca-Zăpada, în loc să moară istovită din cauza dansului în pantofi metalici înroşiţi în foc, în versiunile „curăţate” fuge în pădure şi-şi pierde urma (această descriere aduce un aport de  vreo 20 de rînduri faţă de 2-3 cît avea originalul!) [*]. Acesta ar fi numai un exemplu.
Revenind însă la ceea ce numim „comoara psihologiei populare”, mă întreb dacă, oare, cineva îşi mai închipuie astăzi că basmele au fost alcătuite pentru copii? Oare cineva, cît de cît instruit, poate să creadă că poveştile chinezeşti sau japoneze despre strigoi şi vampiroaice, despre destin, reîncarnări şi morţi dureroase, au fost ticluite pentru copii? Sau basmele din „1001 de nopţi” care vorbesc despre nurii sclavelor (şi deopotriva…ai sclavilor), despre dimensiunile organelor de din jos, folosindu-se de expresii tari, au fost oare destinate minţilor neînstare de a le pricepe?
Nici vorbă. Însă trebuie să înţelegem prin „copil” ce reprezenta acesta într-o epocă mai veche. Este ştiut că maturizarea se considera la o vîrstă mai fragedă, că urmaşul nu era menajat prea mult şi că, din contră, i se testau capacităţile uneori la maximum; să nu uităm că vîrsta aşa-zisă de majorat este una convenţional aleasă (18, 21), pe baza cercetărilor făcute acum mulţi ani. În societăţile arhaice, repet, vîrsta de trecere de la copilărie la maturitate era demarcată mult mai devreme.
O teorie – pe care, personal, o găsesc singura viabilă dintr-o sumedenie – spune că basmele sînt reflexii ale unei realităţi istorice primitive. Într-adevăr, studiind pe de o parte vechi rituri, mituri şi tradiţii şi punîndu-le în paralel cu adevărul spus de basme, vedem că nu sînt diferenţe prea mari.
Într-un basm arhicunoscut, despre Haensel şi Graetel (Fraţii Grimm), aflăm că doi copii sînt abandonaţi în pădure, că întîlnesc o casă din turtă dulce (nu ne priveşte aici materialul de contrucţie, pentru că poate fi vorba de adausuri ulterioare: casa este, prin urmare, ispititoare), şi că înăuntru se găseşte o bătrînă care devoră copii. Fata, însă, reuşeşte să o ucidă, aruncînd-o în foc.
Mulţi au acuzat cruzimea fetei – uitînd parcă actul de autoapărare al copilei în faţa diabolicei femei. Comparînd însă această poveste cu ceea ce ştim din lucrările antropologilor despre actul de iniţiere din triburile aflate – în secolul XIX – încă în stare de primitivism, mirarea ne-ar putea fi stăvilită.
Într-adevăr, în unele triburi, actul de iniţiere al tînărului, al neofitului (trecerea către perioada bărbăţiei) se petrecea într-o pădure, unde era abandonat de familie. Trebuia să găsească singur casa iniţierii, unde îl aşteptau bărbaţii tribului – să le zicem, tradiţional – înţelepţii sau preoţii tribului.
Acolo tînărul era supus unor cazne greu de închipuit. Era împuns cu lemne ascuţite, tatuat, ars etc. şi adus, practic, în stadiul de a-şi uita cu totul provenienţa, familia. După un număr de zile – sau de săptămîni – era adus din nou în cadrul tribului şi căsătorit. Abia acum era apt să devină cap al unei familii, bărbatul renăscut.
Ar fi oare greu să considerăm astfel, basmul, o reflexie a realităţii de mai sus, o reflexie distorsionată în timp? Că de data aceasta basmul face, într-un fel, dreptate, inversînd victima şi călăul? [**]
Încă o dovadă a provenienţei basmului din primitivism, ar putea fi descrierea lăcaşului unde stă, în basmele ruseşti, Baba-Iaga (Preafrumoasa Vasilisa, Afanasiev):

„Merse Vasilisa o noapte şi o zi şi abia către seara următoare dădu de o poieniţă, unde era căsuţa Babei [Iaga]. Gardul de jur-împrejurul căsuţei era din oase de om, pe gard stăteau înfipte cranii omeneşti cu ochi. În loc de stîlpi la gard – picioare de oameni, în loc de zăvoare – mîini, în loc de lacăt – o gură cu dinţi ascuţiţi.” [***]
În alte basme se spune că locuinţa Babei-Iaga stă pe două picioare de găină. Deci, pe piloni, aşa cum este descrisă, în cazul unor triburi, casa de iniţiere din mijlocul pădurii.

Nu este locul aici a dezlega simbolismul casei, care în multe alte basme, are rolul de poartă de trecere în cealaltă lume.
Important e să reţinem de aici că încrîncenarea şi cruzimea personajelor principale din basme nu este nefondată, reflectînd, sub forma unor acte justiţiare, realităţi greu accesibile nouă, astăzi.
(Ca o paranteză, Baba-Iaga îşi dezvăluie şi o altă natură. În basmul citat, Vasilisa Prekrasnaia, se iscă un dialog menit să ne pună pe gînduri: Vasilisa îi cere voie bătrînei să pună cîteva întrebări. Bătrîna îi spune că poate să le pună dar să fie atentă că cei care ştiu prea multe îmbătrînesc repede. Vasilisa, cu grija, îi pune întrebări legate de lucruri externe casei: cine erau călăreţii de diferite culori întîlniţi în cale. Răspunsul era: fazele zilei, zorii, amiaza şi noaptea; se fereşte însă să întrebe ale cui erau mîinile care apăreau din neant şi trebăluiau prin casă, la porunca babei (enigma rămîne şi pentru ascultător pentru că nu ni se dezvăluie nimic în această privinţă). În cele din urmă, Baba-Iaga, aflînd că fata a fost binecuvîntată de mamă pe patul de moarte, o alungă oferindu-i „lumina”: un craniu care luminează, spunîndu-i că „nu are nevoie de oameni binecuvîntaţi”. Fără să-i fie precizat sensul, acest pasaj – care nu se dovedeşte a fi interpolare tîrzie – vorbeşte, poate, despre dimensiunea cognitivă a actului iniţiatic; iniţiatul pune întrebări despre exterior, ca într-un scenariu prestabilit avînd grijă să nu intre încă în profunzimea interiorului, să nu-şi încalce atribuţiile de ucenic (interdicţia de a desface vălul, ca în anticul basm al lui Amor şi Psiheea). Iar replica finală („nu am nevoie de oameni binecuvîntaţi”) îmi aduce aminte, involuntar, de pasajul testamentar în care Hristos îi cheamă după sine numai pe cei care au nevoie de vindecarea sa, şi nu pe cei „sănătoşi” ).
Personajele malefice din basme – trecute în imaginarul comun al copiilor prin mijlocirea părinţilor: Baba Cloanţa, Muma Pădurii, Moşul Codrului etc. au în comun raza de acţiune, pădurea, aşa ca în actul iniţiatic descris mai sus. Şi putem să ne închipuim că de la respectul îmbinat cu teama firească faţă de personajele tribale, colportorii basmelor au ajuns la singura interpretare valabilă ulterior: la teroare.
Au devenit, deci, din stîlpi ai triburilor, personaje malefice, mai mult sau mai puţin gratuite. Au devenit chipuri, înfăţişări ale răului cu care eroul solar trebuie să lupte, învingînd întotdeauna. Apariţia copiilor aici este lesne de înţeles de vreme ce se vorbea despre tineri destinaţi iniţierii.
Dovezi în sensul acesta – că unele basme vorbesc despre adevărate iniţieri – se găsesc la tot pasul (vezi Tinereţe fără bătrîneţe…, basm în care eroul trece de patru încercări depistabile în vechile scrieri iniţiatice: renunţarea la lume, mila, învingerea propriilor temeri şi respectarea interdicţiei).
În versiunea germană a basmului lui Haensel und Graetel se vorbeşte despre un cuptor în care erau gătiţi copiii, imagine în care îl putem recunoaşte cultul amonit al lui Moloh, descris în Biblie, potrivit căreia, primul vlăstar al unei familii era jertfit prin foc zeului; În Biblioteca Istorică (XX, XIV, 6), Diodor din Sicilia, descrie un idol al lui Moloh în următorii termeni: „Cartaginezii aveau o statuie de aramă a lui Kronos [inter. grae. Moloh], care întindea mîinile spre pămînt, arătîndu-şi palmele, astfel că pruncii puşi în braţele ei alunecau căzînd într-o gaură deschisă, plină de foc.” Avem aşadar de a face cu un cuptor uriaş în care erau aruncaţi copiii aduşi jertfă idolului. [****]
Cuptorul care dovoră în flăcări tineri apare şi în basmele româneşti, mai ales în cele care vorbesc despre căpcăuni.
Tot jerfele umane pot sta la baza multor naraţiuni numite astăzi basme; de data aceasta aleg un exemplu din tradiţia peruană descrisă de Blas Valera (citat de Garciloso de la Vega “el Inca” în Comentarios reales: el origen de los Incas (1609) a aducerii de jertfe umane în trecutul pre-incaş (fapte care, desigur, sînt universal valabile, în culturile primitive): “Cei care trăiesc în Anzi mănîncă şi carne de om […]. Dacă prind un om în război, sau în orice altă împrejurare, şi ştiu că este un om de rînd sau umil, îl sfîşie în bucăţi, pe care le împart prietenilor şi slugilor, ca să le mănînce ori să le vîndă la căsăpie.Dar dacă este de viţă aleasă, atunci se adună mai-marii cu nevestele şi copiii lor şi […] îl dezbracă şi îl leagă gol de un stîlp, apoi, cu cuţite şi bricege făcute din cremene, îl ciopîrţesc început cu încetul, tăind carnea de pe unde e mai multă […], iar cu sîngele se stropesc şi bărbaţii şi femeile şi copiii, înfulecînd carnea cu toţii în grabă, fără s-o lase măcar să fiarbă ori să se frigă bine; o înghit pe nemestecate, îmbucătură cu îmbucătură, aşa încît bietul osîndit se vede mîncat de viu şi îngropat în pîntecele celorlalţi. Femeile, mai crude decît bărbaţii, îşi ung sfîrcul sînilor cu sîngele nefericitului, ca să i-l sugă copiii de ţîţă odată cu laptele. ” [*****] Garciloso spune, de asemenea, că îşi jertfeau şi proprii copii.
Nu e greu de închipuit că un astfel de ritual (cît se poate de verosimil) se putea transfigura – odată cu trecerea timpului cînd, deci, survenea amnezia – în materia unui basm cu personaje malefice canibale.

*

Odată trasfigurate pentru a fi receptate de alte generaţii, basmele populare cîştigă noi valenţe. Dacă nu se mai pot referi la realităţile primitive din care au fost smulse, vor deveni moralizatoare sau chiar distractive.

Alexandru Turcu

NOTE

[*] Compară traducerea lui Dan Faur (devenită clasică prin nenumărate reeditări) cu cea mai recentă, semnată de Viorica S. Constantinescu (Polirom, 2000).

[**] Exemplul este luat cu totul din lucrarea lui V.I. Propp – Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, ed. Univers, 1973

[***] Pana lui Finist Şoimanul, basme fantasice ruseşti, în româneşte de Passionaria Stoicescu şi Andrei Ivanov, Raduga, Moscova, Ion Creangă, Bucureşti, 1986 (După: Skazki, Moskva, 1968). Traducătorii, in mod eronat, optează pentru autohtonizarea numelor proprii, Baba Iaga devenind ba Baba Cloanţa, ba Baba-Hîrca.

[****] Apud. V. Kernbach – Dicţionar de mitologie generală, Albatros, 1995

[*****] Garciloso de la Vega „El Inca” – Regeştile cronici ale incaşilor, traducere, prefaţă şi note de Oana Busuioceanu, Univers, 1974

________________________________________

 

FIŞE DE FOLKLOR

Cînd am început – acum vreo 5 ani – studiul aprofundat al folklorului românesc, m-am lovit de lipsa unor materiale fundamentale care să-mi ofere corelaţiile posibile dintre civilizaţii şi tradiţii. Pe de altă parte parcurgerea la infinit a aceloraşi materiale, tipărite acum două secole, lipsite în majoritatea lor de indexuri ajutătoare, sau lipsind ele însele, m-au făcut să cred că am nevoie de o sumă de articole în care să adun tot ceea ce găseam în privinţa unui subiect.

Astfel, am conceput două materiale (care se află încă în stadiul de lucru), un dicţionar de arhaisme şi regionalisme (cu citate ajutătoare, tocmai acestea lipsind din singurul dicţionar de acest gen pe care în avem în prezent) şi o serie de „fişe de folklor”, în care am adunat materiale originale sau rezumate referitoare la varii subiecte.

Bibliografia numără peste 1000 de lucrări – bineînţeles, ceea ce am decis să public pe bloguri nu însumează nici 100 din sursele consultate, însă e de la sine înţeles că, atunci cînd sorţii or fi mai buni, articolele vor fi date în vileag, prin tipar, în întregimea lor. Nu în ultimul rînd, trebuie să spun că ele se află în stadiul de manuscris (în sensul vechi al cuvîntului), trecerea lor pe computer fiind o altă sită care le face să apară aici într-o anumită formă, care, probabil în formatul tipărit, va fi mai unitară.

Pe de altă parte, fişele sînt materiale ajutătoare – nu au valoarea unor lucrări de sine stătătoare, exhaustive, sau care să aducă mereu ceva nou în cercetare. Nici nu şi-au propus aceasta, ele servind la scrierea altor lucrări.

E drept că pe internet se găsesc date şi informaţii la discreţia celui interesat. Deranjant pentru autorul acestor rînduri este, însă, faptul că mai niciodată nu sînt date sursele textelor care apar în articolele de gen din presă sau de pe bloguri.  Pe de altă parte, mania citării unei singure lucrări (de exemplu excelenta lucrare a Antoanetei Olteanu, Calendarele poporului român) poate duce la confuzii de tot felul, pentru că, dacă se citează cuprinsul cărţii, prea puţini se folosesc şi de indexul bibliografic de la sfîrşitul lucrării care poate da un plus informaţiei. De la finalul lucrării pomenite putem afla dacă o informaţie folklorică este mai veche sau mai nouă, sau din ce parte a României a fost culeasă. Ar lămuri de bunăseamă că  Dragobetele, de exemplu, este o sărbătoare păgînă, relativ nouă – a doua jumătate a veacului al XIX-lea – şi că se găseşte cu preponderenţă în Muntenia şi Oltenia. Prin aceasta, cititorul înţelegînd că este o sărbătoare locală relativ nouă, şi nu una a „tuturor românilor”  sau chiar „dacică” aşa cum, în necunoştinţă de cauză, afirmă unii autori de articole…

Pentru a prezenta „fişele” într-un mod adecvat unui public pasionat de literatură în primul rînd, am primit invitaţia bunului meu prieten Ştefan Ciobanu***, care găzduieşte cîteva din articole; aşadar, vă trimit către ele, mai jos:

BASM

Cruzimea în basme

CĂPCĂUNUL

DRACULA

GIGANŢII

ÎNŢELEPTUL ŞI ÎNŢELEPCIUNEA

LICANTROPUL

MOARTEA

PĂCALĂ

ANEXĂ

Folklor şi literatură veche în muzica rock românească (Phoenix – Cantafabule)

*** căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

ADEVĂRATA POVESTE A ZARAZEI

– extras din operele cu grija alese din cel mai mare si de altfel, singurul scriitor roman contemporan –

 

Prin 1944, Bucureştiul sărbătorea cu bucurie şi cu confetti arestarea lui Antonescu şi ocupaţia sovietică. Aprozarele erau pline de schije, praf şi pulbere, hotelurile de aurolaci, iar gradinile de vară – al căror nume nu-l ţiu minte – erau ca la Gara de Nord, adică mirosind a bere, a mici şi-a puradei nespălaţi. Din cînd în cînd, la cîte-o paradă sovietică, mai saluta regele Mihai trecerea Armatei Roşii prin capitală. Pe Calea Victoriei se plimbau cucoanele în trăsuri, ca pe vremea lui Caragea, şi salutau pe ambasadorii cazaţi la Hilton. Distracţiile nu lipseau. La Operetă cînta încă Leonard mort din 1928, dar nimeni n-ar fi zis, circul „Globus” (care era construit deja de un deceniu) se mîndrea cu ultimele noutăţi în materie: femeia fără barbă şi fachirul care nu fluiera după şerpi, sexi-cluburile erau pline pînă la refuz, pentru că atrăgeau clientela selectă de prin Bariera Vergului şi de prin Sebastian şi, nu arareori, pe ofiţerii ruşi scăpaţi după asasinarea ţarului, ţinînd,  fiecare la braţ, cîte-o olteancă focoasă, şi una din acelea era Zaraza.

Mai precis Zarzara, zisă şi zărzărica, un adevărat nume tradiţional de români vechi. El înseamnă Corcoduşa sau după alţii, Piersicuţa. Femeia, mai mult un copil, care-şi făcuse intrarea în seara fatalmente fatală în localul „La Vulpea Belită” (nume care-l înlocuise, cu mai mult succes, pe cel vechi: „La răstitu la bocanci” şi care astăzi se cheamă: „Datu la Boboci”), la braţul unuia – nu contează cine – care venea cu mai mulţi, era o ţigancă cu asperităţi, cu buzele ca o pompă de chiuvetă, cu un păr negru ca sîrma şi lung ca pana corbului, şi-aşa de lucios de-ai fi zis că-şi turnase o cutie întreagă de cremă de ghete în cap. Purta totuşi rochie, iar pe dedesupt nu bag mîna……..

…….în foc c-ar mai fi avut ceva. La gît avea un lănţişor, gros cît lacătul de la Porţile de Fier.

Grupul campă la o masă pe care şi-o rezervaseră cu trei luni în urmă, printr-o scrisoare; şi-au spus glume porcoase cu Bulă şi au rîs cu reţineri, că erau vechi. Şi n-aveau haz. Că deja le ştiau.

Pe scena, puţin mai mică decît aia de la Sala Polivalentă, a urcat o slăbătură costelivă de abia-i puteai număra coastele şi apoi a coborît, un grup de ciori dresate s-aducă osu’ şi-apoi, ca din pămînt, ca nosferatu, apăru pe scenă însuşi inegalabilul şi de sine stătătorul: Cristian Vasile.

Aplauzele, care pînă atunci fură anemice, acum se opriră de tot.

Sigur că astăzi numele lui nu vă mai spune nimic şi că habar n-aveţi de el. Dar vă spun eu, a fost un mare, mare de tot cîntăreţ care nu cînta pe plăci „His Master’s Voice” pentru că semnase contract cu Odeon şi cu Columbia.

Totuşi, tangourile lui cele kitschioase, delcegăriile şi versurile proaste ale lui Pribeagu, mi-au provocat, încă de la prima ascultare, un diabet zaharat pe care nici cu insulina, proaspăt inventată în Ceylon, nu am mai putut să-l fac să dea îndărăt.

La „Vulpea belită” toţi veneau să-l asculte pe el, aşa cum pe Zavaidoc nu-l asculta nimeni. Cei doi grei se iubeau, însă cu circumspecţie.

Zavaidoc era în cîrdăşie cu banda lu’ Fane zis Gorila, iar Cristian Vasile îi plătea taxă de protecţie.

Cristian Vasile tocmai compusese un mare succes „Ochii tăi sînt dinamită”, iar publicul sorbea piesa cu neţărmurită plăcere. Acea voce metalică pe care puţini o puteau asculta pînă la capăt, cînta versuri care îţi atrăgeau oarecum atenţia:

„Eşti ca un bonbon, şic, şic,

Cum mai mişti tu din buric”.

Versurile astea îmi aduc aminte de mama, dar pentru asta, citiţi Freud.

Cristian Vasile trecea de papagal, chiar dacă în interiorul său era o brută neliniştită, care cînta ţipat şi fără istov: „Luaţi-l de pe mine, că-l omor!”

Cei care îl ascultau se făceau numaidecît mangă, iar femeile cărora de curînd li se trăseseră clopotele, rîdeau mînzeşte şi cu sughiţuri. Zaraza rîdea şi ea, cu zgomot, cum nu mai rîsese de cînd era.

După ce-şi făcu numărul, Cristian Vasile îi făcu cu ochiul şi ea, păzind vreme, fugi după el şi cabina artiştilor – care era cam cît cea de la Teatrul Naţional după bombardament. Acolo au băut, au glumit şi fără alte menajamente, o duse acasă, unde află că era încă fecioară.

Un cîntec faimos se născu din povestea celor doi. Un cîntec pe care noianul de ani ce-a trecut n-a putut să-l spulbere. Un cîntec de viaţă, de frumuseţe şi seninătate:

Pe supt deal, pe supt pădure

Merg fetiţele la mure

Şi băieţii dupe ele

-şi face calea la nuiele

Zărzărea, zărzărea, zărzărică, zărzărea

Pe la casa mîndrii mele

Cristian trecea…

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a devansat teribil pe veşnic neascultatul Zavaidoc. Zărzăreaua o cînta toată lumea, era un fel de „I Got You Babe” a Bucureştilor. Se cînta prin bodegi, în cîrciumi, la bariere şi pe autostrăzi.

Dacă ar fi să ne gîndim la marile voci de astăzi, ca Adrian Minune sau Nicolae Guţă (pe care acum cîţiva ani îi lăudase pentru păstrarea limbii strămoşeşti, amicul meu H.R.P.), n-ar trebui să ne mire că şi pe vremea aia artiştii erau băgaţi în tot felul de combinaţii, care mai de care mai dubioase, cu mardeiaşii şi şmenarii din mahalale, cărora, deşi nu prea ştiau bine de ce, le plăteau sume frumuşele din ceea ce produceau ca nişte veritabile curve. Zavaidoc, lovit de marele şi inegalabilul succes al amicului său Cristian Vasile, deşi se forţa să n-o facă, se trezi şi el că începu să murmure, uşor, fără să fie auzit, cîntecul cu „zărzăreaua”. Aşa că, nemaiputînd răbda, se puse şi el pe treabă să-l dea gata. Şi era gata, gata să plagieze chiar cîntecul ăsta, dar mai stătu o noapte, două la pian şi plagie un altul: un mare succes al anilor 20, compus, muzică şi versuri de Fred Astaire şi Charlie Chaplin: Bidineaua. Şi nu se lăsă pînă nu plagie toate cele 99 de strofe ale super-hitului. Însă, o precupeaţă din Vitan, cînd îl auzi îl fluieră ş-i făcu plîngere la ORDA (Oficiul român pentru drepturile de autor) şi acolo, nu fără surpriză, află că de fapt şi Fred Astaire furase cîntecul de la Ginger Rogers şi că C. Chaplin nu ştia nimic despre asta.

Zavaidoc, lovit a mia oară, apelă la Fane din Ploieşti, zis Gorila, iar acesta îl luă cu frumuşelul şi-i explică cum că nu ar fi frumos să-l bată pe Cristian Vasile. Că, la o adică sînt prieteni buni, şi că Vasile, deşi părea mai papagal, totuşi, în spatele înfăţişării angelice, ascundea o brută: – „Nu, mă, nu-l bat. Nu pot…şi-apoi ce mişto e aia cu „zărzărea, zărzărea..”.- făcu Fane, arătîndu-şi dinţii de aur. Zavaidoc apucă un scaun şi-l trînti de perete cu furie, scaunul însă ricoşă şi ajunse în fereastră, din fereastră pică pe astfalt în capul unui muncitor de la groapanova, care lucra de noapte – că aşa era atunci, lumea muncea. Fane continua cu cîntatul şi Zavaidoc se căsnea să mute biroul de abanos mai către fereastră, să-l arunce şi pe ăla. Şi-atunci le pică şi lor fisa.

A doua zi era dezlegare la peşte şi Zarzara dete fuga-n Obor să-i cumpere iubitului nişte bibani, de la nişte bieţi ţărani din Teleorman care-l prindeau de la bulgari cu antena. Se luă însă cu vorba cu nişte precupeţe şi nu băgă de seamă că se înserase şi că precupeaţa cu care discuta de atîta amar de ore despre criza mondială, era de fapt Fane din Ploieşti, zis Gorila, deghizat. Numai ce-o întrebă: „Iulică, fa (că aşa-şi zisese), de ce ai ochii aşa de mari?” că Fane şi puse mîna pe-o păstrugă şi-o croi în cap, apoi fugi, sfîrîindu-i călcîiele, pînă la stadionul „Dinamo”.

Deşi salvarea nu întîrzie decît trei ore, n-au mai reuşit să-i facă nimic pentru că păstruga îi perforase cutia craniană, îi intrase prin sternul stîng în plămîn şi-i ieşise pe urechea stîngă, aşa că au dus-o iute la crematoriul „Reîncarnarea” unde, cum bine vă puteţi închipui, i-au dat foc. Venise atunci – deşi era vreme ploioasă şi se juca match între Pandurii „Jilava” şi Pădurenii „Gherla” – toată floarea boierimii din capitală să asiste la incinerare, ambasadori, miniştri şi ocnaşi, iar Cristian Vasile, după ce spuse cîteva cuvinte frumoase, încheie cu cîntecul cunoscut. După aia a fost dus la secţia 14 de poliţie şi bătut cu prosopul ud pînă a recunoscut că nu el o omorîse pe Zarzara.

Urna i-au dat-o să se spele pe cap cu ea, şi Cristian a luat-o cu evlavie şi a aşezat-o pe-o carpetă cu răpirea din Serai, chiar lîngă enormul peşte de sticlă care trona pe biroul lui, sub tabloul cu pepeni,  şi-n fiecare seară îi cînta cîte un cîntec nou, pînă se plictisi.

Aşa spune o versiune, însă cea adevărată era alta. Ăia de la crematoriu nu i-au dat  urna cu cenuşă pentru că, după cum spune o cîrnăţăreasă de la Hala Traian, el nici n-ar fi fost la înmormîntare – deşi, după pozele apărute în ziarul „Oglinda” era clar că fusese. Însă tot ea, după cum auzise de la tanti Florica de la Bobocica, spune că noapte, cineva pe furiş, s-a furişat şi-a furat urna de la crematoriu.

Era clar că fusese Cristian Vasile ăla. Şi cică s-a dus acasă cu ea, a aşezat-o pe pardoseală, s-a pus pe ciuci şi-a început să-nfulece din ea cu grabă; şi-i veni să verse, dar nu se lăsă. Tuşea şi mînca, mînca şi tuşea, astfel că în cîteva ore, cu mari opinteli, putu s-o mănînce pe toată – slavă Domnului că nu fusese mai multă! Apoi, deşi tare-l înghiontea o sensibilitate pronunţată la stomac, dădu fuga la spiţer de unde cumpără ulei de ricin.

Ajuns acasă. Orele 22. Cristian Vasile sorbi în grabă uleiul.

Ora 22:33. Cristian Vasile încă se simte bine.

22:35 – Încep primele semne. Îi e foame.

22:40 – Cristian Vasile mănîncă din nou.

23:00 – Cristian Vasile adoarme citind „Critica raţiunii pure”. Ei, fiecare reacţionează diferit la uleiul de ricin.

………………………………………………………………………………………………………………

Unchiul meu dinspre tată, care nu ştiu ce zicea că e, după ce a citit cele de mai sus, m-a bătut părinteşte pe creştet şi peste două zile eram internat la „Mărcuţa”, cu pază şi-n cămaşă de forţă. Acolo şi astăzi mă iau de lume pe coridoare şi susţin, sus şi tare, că asta e povestea reală a lui Cristian Vasile, a lui Zavaidoc şi Zarzara, şi, uneori, noaptea, mai aud cîte-o voce, fredonînd ca pentru mine:

„Pă supt deal, pă supt pădure…”

 

 

 

 

FIŞE DE MITOLOGIE ROMÂNĂ (I)

CĂPCĂUNII

(text revizuit)

DENUMIRI – ETIMOLOGIE – ATESTĂRI – DESCRIERE – CANIBALISM – NAGÎŢUL, PASĂREA CĂPCĂUNILOR – DRUMUL ROBILOR– POVEŞTI ŞI TRADIŢII – DISPARIŢIA LOR – PARALELE

1. În vechile culegeri de folklor românesc, numele căpcăunului apare în următoarele forme: capcîne, căpcîn, căpcîne, cătcăun, cătcăhun (C, D,H,P) – la feminin: cătcăunoaică sau căpcînoaică (H) asimilaţi în general cu tătarii (C; „tatarii ceia cu capul de cîne”, V) (mai rar cu hunii, D sau turcii, A.I.F, i. 10679); povestirile despre căpcăuni şi tătari (BD), de foarte multe ori, se suprapun (M, Sb.).

2. Numele pare să fie de origine cărturărească, deoarece a rezultat, prin tălmăciri succesive, din denumirile (1) gr. κῠνοκέφᾰλοι (kynokephaloi) care apare în versiunea Alexandriei a lui Psevdo-Callistenes, dar şi în Vieţile Sfinţilor şi (2) rus. песиголовцы (pesiglavţi; cf. bul. pesoglavţi; cr. slov. pasoglavţi) care înseamnă acelaşi lucru, adică, aşa cum arată prima versiune a numelui în româneşte (capcîne): fiinţă cu cap de cîine.

3. Cuvîntul apare în Vieţile Sfinţilor, în traducerea lui Dosoftei (octombrie): „…Merserăm în ţara Căpcînilor şi nemica rău nu ne feaceră, numai ce ne căuta. Pre alocurea era cu muieri şi cu copii, lăcuia pre sub pietri cu hierile în viezunii.” (apud Ş)

În cea mai veche tălmăcire românească a Alexandriei numele nu apare, dar se vorbeşte despre căpcăuni: Şi de acolo merse [Alecsandru] 7 zile şi ajunse o ţară cu oameni cu 2 capete. Dinainte ave cap de om şi grăe omeneşte, iar din dărăpt ave capŭ de cîne şi lătra căneşte. Şi de ace prinse Alecsandru mulţi şi-i ucise pre toţi. Şi trecu ţara lor 7 zile. (CN, din anul 1620); în versiunile mai noi: „…şi mai mearsă înainte şi ajunse la o ţară cu oameni cătcăuni, dinainte cu obraz de om şi grăia omeneşte, iar dindărăpt cap de cîine şi lătra cîineşte…” (A-B)

Cuvîntul mai apare şi într-o traducere din Herodot, atribuită lui Nicolae Milescu:

„Pentru că a păstorilor iaste locu gios, aninos şi gol, pînă la apa Tritonului, iar acest pămînt iaste cu munţi şi păduri şi cu multe jiganii; pentru că şărpi sînt foarte mari, şi lei aşijderea, urşi, elefanzi, adică pili, şi aspide şi măgari cu coarni şi căpcîni /ver. dihănii cu cap de cîine/ [şi altele] ce le sînt ochii în piept, după cum zicu liviei […]” (H.I.)

Numele e explicat şi într-o notă la Ţiganiada A: „Cătcăuni se zic pe unele locuri oamenii cei care mîncă oameni, şi aceasta este o poveste foarte vechie întru norod, cumcă tatarii, cînd prăda ţările, vindea pe oameni la cătcăuni sau, precum într-alte părţi să zic căpcîni, adecă ca cînd acei ar fi fost cu capete de cîne. Franţozeşte cannibale”(BD)

Chinocefali în Psaltirea Kieveană, 1397

4. Căpcăunii au trup uman şi cap de cîine („Au fost nişte uriaşi cu trup ca oamenii şi cu cap de cîne”, P); sînt uriaşi (P) sau pitici (D); sînt negri (C3), cu doi ochi – unul în frunte şi altul în ceafă (C3) sau chiar 3 – unul în frunte, altul în vîrful capului şi altul în ceafă (V). În cele mai multe variante, căpcăunii nu puteau vorbi. Există însă şi excepţii (după cum arată o tradiţie din Arad, în Z. ; şi faptul că, pentru a momi oamenii îi strigau pe nume). Iată descrierile făcute de Rădulescu Codin (a) şi de corespondentul din Arad al lui Iuliu A. Zanne(b):

a. „erau negri la faţă, aveau capul ca de cîine, un ochi în frunte şi altul la ceafă şi trei, cinci ori şapte picioare. Cei mai mulţi, cînd vorbeau, nu puteau să grăiască ca oamenii, ci răcneau ca fiarele.” Frapantă este asemănarea cu descriera făcută de Aelian în Istoria naturală, IV, 46.

b. Căpcînii au fost oameni cu două obrazuri, unul de om şi altul de cîne. Au ştiut vorbi şi găsi oamenii prin ascunzătorilelor, după miros. Oamenii, cînd se apărau contra lor, stăteau cu spatele unul către altul – Comit. Arad, Ungaria (Z)

În Răspunsurile la Chestionarele lui Hasdeu se spune că sînt chiar cîini în slujba turcilor şi tătarilor.

5.  Căpcăunii (tătarii), cu foarte puţine excepţii, în concepţia populară, se hrănesc cu carne umană („Ei mîncau oameni”, P; „au fost mîncînd copii şi chiar oameni” , C; străpungeau ţîţele femeilor cu frigări arse şi le mîncau copiii,Bihor, în Z). Prin urmare, pe cei sfrijiţi, slabi îi îngraşă, în general, cu pîine şi nuci (Sb), nuci şi vin (P) sau numai cu nuci, după care îi gătesc la cuptor (P). Pe cei graşi îi mănîncă deîndată, fripţi.(P)

„puneau pe oameni la îngrăşat, dîndu-le pîine cu nuci şi apoi îi scoteau pe rînd şi-i mîncau” (C)

„…au năbuşit tătarii în ţară şi au ajuns şi pin ţinuturile acelea unde locuia ţăranul acesta. Între alţii au robit tătarii şi pe ţăranul nostru şi l-au dus în Bugeac. Aice l-au închis într-o cămară şi-l hrănia numai cu sîmburi de nucă şi coarne de mare, ca doar s-ar îngrăşa mai degrabă şi apoi să-l manînce, că aşa făcea tătarii cu toţi robii lor.” (Sb)

În altă versiune (C2; cf. supra BD) tătarii îi aduceau pe prizonieri căpcăunilor spre mîncare: „Tătarii au dus pe români departe […] tocmai în cetatea Căpcăunilor. Acolo, fură puşi la răcoare. Iar un căpcăun mare, mare şi urît de mama focului, le tot căra să-i îngraşe, cît e ziulica de mare…[…] pîine şi nuci.”

            Iată şi modul de gătire: „Pe care om îl puteau prinde, îl îngrăşau cu sîmbure de nucă şi cu vin roşu, apoi aprindeau focul în cuptorul cel cocător, ardeau bine cuptorul, ştergeau vatra lui de cenuşe şi aruncau omul în cuptor şi puneau o lespede mare de piatră în gura cuptorului, ca să nu mai poată ieşi pînă s-a frige bine” (P)

Antropofagismul tătarilor este pomenit în vechile cosmografii medievale care au stat la baza următorului text românesc: „Altor tătari le zic esidones; aceia, deaca le mor părinţii, ei îi mănîncă în loc de îngrupare scumpă” (P.A. 60v.)„Altor tătari le zic mesagheţi; aceştea-ş mănîncă nepriiatinii lor, deaca-i biruiescu de-i omoară, şi capetele le pun deasupra şatrelor lor în loc de strajă” (P.A., 60v)

6. Pentru că oamenii se ascundeau prin păduri sau sub „frunze uriaşe” sau prin „stuhăriile iazurilor” (M), căpcăunii cercau tot soiul de tertipuri pentru a-i face să se arate; de pildă îi strigau pe nume şi aceştia ieşeau, crezînd că pericolul era trecut. Totuşi aveau nevoie de un ajutor mai consistent, astfel că au adus o pasăre, în varianta lui Pop Reteganul se numeşte libuţ, iar în celelalte: nagîţ (D), însemnînd, prin urmare, acelaşi lucru(„nagîţul e duşman omului”, V). Acesta se rotea pe deasupra oamenilor, vestindu-i pe căpcăuni de prezenţa acestora: „au adus căpcînii la noi în ţară fel de fel de păsări de le zice libuţ şi le slobozea să zboare. Acele păsări zboară pe sus şi unde zăresc pe vreun om, fac ocol în aer, deasupra lui, ţipînd: libuţ, libuţ! dînd de veste capcînilor unde sînt oamenii” (P2). „…Cînd se porneau [tătarii] asupra românilor, luau cu dînşii un fel de păsări învăţate […], numite nagîţi sau cîni tătărăşti şi pre paserile acestea apoi,cum ajungeau în apropierea vreunui iaz mai mare, le da drumul ca să adurmece şi să vadă de nu e cineva ascuns într-însul. Nagîţii, cum se vedeau slobozi, deauna începeau a zbura încolo şi-ncoace pe deasupra stuhăriilor şi cum zăreau printr-însele pre vreun român ascuns îndată prindeau a se roti pe deasupra lui, a ţipa şi a ţivli de-aţi lua auzul.” (M)

7.  Drumul Robilor a fost făcut de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe robii căpcăunilor să se întoarcă acasă (D, Pam., Z.).

Căpcăuni în luptă cu Alexandru Machedon

8. Cele mai multe poveşti despre căpcăuni spun că aceştia au prins trei fete pe care le-au dat spre gătire mamei lor. Aceasta le găteşte pe primele două, iar a treia se preface că nu înţelege cum să se aşeze pe lopată („Ciuci, fată, pe lopată!”, „Ciuci, babă, de-mi arată!”, P, P2), iar bătrîna, cînd o învaţă,  este aruncată în cuptor de către aceasta. La urmă, căpcăunii ajung să o mănînce chiar pe mama lor. Versiuni în: H2, Pam2 etc. La Rădulescu Codin (C4) cel răpit este un „ştrengar”. Această versiune este similară tipului Hansel şi Graetel din Fraţii Grimm (cf. şi poveştile ruseşti despre Baba Iaga)

Alte poveşti spun că o căpcăunoaică uriaşă a putut să ia în poală nişte oameni care arau, cu plug cu tot, însă acest fapt e singular (în general se vorbeşte despre nevasta/fata de Jidov). E.N.Voronca mai înregistrează o poveste asemănătoare celei din Odiseea lui Homer, episodul Kyclopului Poliphemos, în care un căpcăun e orbit (versiunea însă e suspectă). Rădulescu Codrin mai înregistrează o poveste în care doi români sînt cosaşi la căpcăuni. Primul este mîncat, iar al doilea scapă, lovindu-l cu o ghioagă pe căpcăun, dar nu înainte de a vedea odaia în care erau gătiţi oamenii: „Atunci, ce să-i vază ochii, mamă? În cuie, prin colţuri şi pe jos, numai capete de oameni, or oameni întregi spînzuraţi, or carne de rumâni tăiată şi pusă în cîrlige” (C) Restul poveştii va fi tratat în articolul dedicat piticilor.

Vezi un repertoriu mai larg în Pam2 şi în Z.

9. După unele ver., căpcăunii au fost întemniţaţi de Alexandru Macedon: „Alexandru Macedon i-a închis într-o cetate de unde le va da drumul la sfîrşitul lumii”  (H); „Alexandru Macedon, cînd a avut o bătălie cu Por Împărat, i-a prins şi i-a închis în nişte dealuri împreunate, unde nu-i zi niciodată, de unde nu vor putea ieşi decît la vremea de apoi” (C4). În alte părţi se spune că aceştia au plecat odată cu venirea turcilor şi a tătarilor (C).

10. În antichitate, au lăsat descrieri ale kynokephalilor Ctesias, Plinius şi Aelian (se pare că vocabula reprezenta de fapt babuinul!); apar de asemenea în cartea populară despre viaţa lui Alexandru Macedon, atribuită lui Callisthenes. În reprezentările egiptene, Anubis este zeul care poartă cap de şacal, iar în creştinism, apare în icoana Sfîntului Cristofor o imagine similară, explicată astfel în Mineiul pe luna Mai:

„Sfîntul acesta Hristofor era pe vremea împăratului Dechie [Decius, n.n], la anii două sute cincizeci. Deci, se spune (sic!) de dînsul nişte lucruri minunate şi prea mărite, adică, cum că a fost căpcîn, trăgîndu-se cu neamul din ţara oamenilor celor ce mănîncă pre oameni. Şi cum că a fost prins în războiu de oarecarele Comit şi, neputînd să grăiască omeneşte, se rugă lui Dumnezeu…” (M.M.)

Sfîntul Hristofor

În  Călătoriile lui Marco Polo, sînt descrişi ca locuitori ai insulei Agama (Angaman): [Insula] nu are rege şi oamenii se închină la idoli. Şi sînt ca animalele sălbatice; şi toţi locuitorii din insulă au cap de cîine, cu dinţi şi [bot – în ver. fr. iaus/yeux – ochi] asemeni unui dulău. […]Sînt oameni haini şi mănîncă pe toţi inşii pe care pot să-i prindă, dacă sînt străini de ţara lor. [Capitolul 149]. Descrierea lui Marco Polo a ajuns, mai tîrziu, în cosmografii, în următoarea formă: „Spre amiazănoapte iar sînt neşte ostroave mari şi o seamă dintr-aceale ostroave stau pustii de răul şi de groaza unor fieri minunate şi grozavnice. Sîntu pre acel loc, că sînt oameni sălbateci, trupul ca de om, iar capul ca de cîine, alţii ca de porc, alţii ca de măgari şi încă şi într-alte făpturi groaznice, neauzite şi nevăzute” (P.A., 86v.)

Literatura evului mediu abundă de astfel de descrieri (Diaconul Paul vorbeşte în Historia gentis Langobardorum că circulau zvonuri despre despre kynokephali băutori de singe uman, anume pentru a înspăimînta oastea duşmană; apar chiar şi în legenda arthuriană).

PRESCURTĂRI şi trimiteri bibliografice:

A-B     Alexandria 1794 editată de Petru Bart la Sibiu, ed. nouă în Cărţile populare în         literatura românească, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. Chiţimia şi Dan Simionescu, vol I, EPL, 1963

AIF      Arhiva Institutului de Folclor

BD       Ion Budai Deleanu, Ţiganiada A în Opere II, ed. critică de Florea Fugariu, Minerva, Bucureşti, 1975, p.58

bul.       bulgar

C         Rădulescu Codin – Din trecutul nostru, legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşti, Cartea românească, 1923

C2       Rădulescu Codin – De pe vremea tătarilor [culegere din Negreşti – Muscel], revista „Ion Creangă, III, 1910, nr.6 în Antologie de literatură populară III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967

C3       Rădulescu Codin – Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, 1910

C4       Rădulescu Codin – Comorile poporului, literatură, obiceiuri şi credinţe, 1905

CN      Codex Neagoianus în Columna lui Traian, noembrie-decembrie 1883, publicat de I. Bianu.

cr.        croată

D         N. Densusianu – Adrian Fochi – Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Minerva, 1976

fr.         franceză

H         B. P. Hasdeu – Muşlea, Bîrlea – Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P.Hasdeu, Minerva, 1970

H2       B. P. Hasdeu – Omul de flori, basme şi legende populare româneşti, Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007

H.I        Istorie  cé veche şi de multe feluri a marelui învăţătoru Irodot, de la cetatea Alicarnasiei, care istorie în noă părţi să înparte, carile să cheamă muse, adică zine, pentru dulceaţa cuvintelor , ms. Rom. 3499 BAR, datat 1816, traducere atribuită lui N. Milescu Spătaru, sec. XVII – după ediţia:  Herodot – Istorii, ed. îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu [..], Minerva, Bucureşti, 1984p. ms. 152v.

M         Sim. Florea Marian – Tradiţii poporane române din Bucovina, ed. îngrijită şi prefaţată de Iordan Datcu, Universal Dalsi, 2000

M.M.   Mineiul lunei maiu, tipărit […] sub păstoria I.P.S. Patriarh Miron cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, ediţia a III-a, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1928 (9 mai)

P          Ion Pop Reteganul – „Munţi, animale şi pămînt” ed. Astra, Sibiu nr. 220, 1935

P2        Ion Pop Reteganul – Poveşti ardeleneşti, basme, legende, snoave, tradiţii şi povestiri, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Vasile Netea, Minerva, 1986

P.A.     Poveastea ţărilor şi a înpărăţiilor cîte-s în pămîntul Asiei, copie din cca. 1693 – 1700 a lui Costea Dascălul din Şchei (ms.rom. BAR. 1436) – în: Povestea ţărilor Asiei, Cosmografgie românească veche, ediţie de Cătălina Velculescu şi V. Guruianu, Vestala, Bucureşti, 1997

Pam.    Tudor Pamfile – Cerul şi podoabele lui, 1915

Pam2   Tudor Pamfile – Povestea lumii de demult, 1913

rus.       limba rusă

Sb        I.G. Sbierea – Poveşti poporale româneşti, 1886 în I.G. Sbierea – Poveşti şi poezii populare româneşti, ed. îngrijită şi prefaţă de Pavel Ţugui,  Minerva, 1971

slov.     slovenă

Ş          Lazăr Şăineanu – Ielele sau zînele rele, studii folclorice, ed. I. Oprişan, Saeculum, 2012 (capitolul – Căpcîni, Căpcăuni, cătcăuni)

V         E. Niculiţă Voronca – Datinile şi credinţele poporului român din Bucovina, Cernăuţi, 1903

ver.      versiune

Z          Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia, proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri cu un glosar româno-francez de Iuliu A. ZANNE, vol. VI, Bucureşti, Stabilimentul grafic I.V. Socec, Editura librăriei Socec & comp. 1901

Sfîntul Valentin şi Dragobetele

O  greşeală de metodologie a celor mai mulţi dintre primii noştri culegători de folklor a fost aceea a atribuirii materialului găsit într-un anumit lor, cătun, judeţ, oraş – întregii arii folkloristice româneşti.

Citim aşadar în Poeziile populare ale românilor – culese şi corectate de V. Alecsandri – un număr mult mai mare de prelucrări din aria moldovenească, decît din aria muntenească sau transilvană[1]. În Poeziile populare române ale lui G. Dem Teodorescu găsim mult mai multe materiale provenite din Muntenia şi ţinutul Brăilei, decît din celelalte părţi, pe care le preia din revistele de specialitate sau din alte colecţii.

Chiar şi culegerile specializate întrucîtva prezintă acelaşi incovenient. Doine şi strigături din Ardeal[2], de exemplu, dau ca transilvane (adică de pe întreg cuprinsul provinciei) versuri care fac parte din tezaurul unei singure zone, fără acoperire în tot Ardealul. La fel a procedat şi I.P. Reteganul (Poveşti ardeleneşti). La Artur Gorovei – care, într-o altă epocă şi cu alte mijloace a editat culegerea Credinţi şi superstiţii ale poporului român – apar în număr mare bucăţi alese din comuna Ţepu din Tecuci, localitatea natală a corespondentului său prolific, Tudor Pamfile.

Prima broşură din seria: Poveşti Ardeleneşti culese din gura poporului de I. Pop Reteganul

Cărţile care se voiau de sinteză, Mitologia românească a lui Tudor Pamfile, dă ca româneşti o serie neîngăduit de mare de materiale provenite dintr-o singură localitate,  Ţepu din Tecuci; Datinile şi credinţele românilor de Elena N. Voronca fac parte numai din ţinutul Bucovinei etc… La fel şi Sim. Fl. Marian… Cazurile sînt mult mai multe, dar ideea cred că e înţeleasă.

Aşadar, aşa cum se întîmplă şi în istorie, mai multe documente privitoare la acelaşi lucru, întăresc o ipoteză sau o teorie; folklorul procedează aproape la fel, înlăturînd o serie de amănunte neîntărite documentar. Ce-ar fi fost să credem că avem în folklorul nostru povestea lui Sigurd/Siegfried, aşa cum ne-o spune Ispirescu sub titlul de George cel Viteaz[3]?  Prin aceasta nu vreau să diminuez în nici un caz aportul acestor mari cercetători (primii, de altfel) şi susţin în continuare ideea că în felul acesta au contribuit la închegarea a ceea ce trebuia demonstrat Europei, anume ideea unităţii naţionale a românilor.

Tudor Pamfile

I, 2. Ca urmare a vechii modalităţi de adunare a textelor mitologice, teoreticienii de astăzi au resuscitat o sărbătoare neglijată, în general, pînă la apariţia aşa-zisei ameninţări a Sf. Valentin;  este vorba de Dragobete, arătînd, fără dovezi, că sărbătoarea e cunoscută tuturor românilor, aşadar, nemaiavînd nevoie de un împrumut occidental. Nu e vorbă, n-aveam nevoie de nici un împrumut! Dar nici de-o falsificare de tip romantic.

Sărbătoarea a fost atestată sporadic în sud-vestul României, cu ecouri, probabil din cauza strămutărilor populaţiei, şi în alte zone, după cum urmează: Prahova, Vlaşca, Teleorman[4], Olt, Neamţ, Vaslui[5]. Dragobetele este de dată recentă, apariţia fiindu-i atestată abia în secolul al XIX-lea, înspre a doua jumătate.

Deşi astăzi, în contrapartidă cu 14 februarie, data i-a fost fixată (parcă cu                neputinţă de schimbare!) pe 24 februarie, realitatea folklorică fiind alta. Dragobetele nu are o dată fixă în toate zonele în care a fost atestat. Aşa că, în trecut, se serba şi pe data de 24 februarie, dar şi pe 1, 3 sau 25 martie.

I, 3. Cei care susţin incompatibilitatea sărbătorii occidentale cu a noastră ar avea de trecut de un argument extrem de greu. Tocmai aici e frumuseţea. Ambele sărbători sînt strîns legate de perioada de împerechere a păsărilor.

G. Chaucer

Una din cele mai vechi atestări europene a Sf. Valentin provine din Divanul Păsărilor, poem scris între 1380 – 1386 de Geoffrey Chaucer: …Era de Sfîntul Valentin,/Cînd vin ca să-şi aleagă-aici perechea/Sodom de păsări de-orice soi şi cin,/Făcînd o larmă de-mpuia urechea…

Despre Dragobete se spunea aşa:  „Se împerechează toate păsările – puii şi cele devenite stinghere din cauza vînătoarei sau a morţii, în cursul anului. Dacă nu se împerechează în această zi, rămîn tot stinghere, pînă la Dragobetele din anul viitor”.[6]

Potrivit acestui text( „Dragobetele [este] cap de primăvară, ţinut pe 24 februarie (rău de boale; sărbătoarea aceasta o ţin păsările, căci atunci se logodesc”[7]), dar şi  altor versiuni , Dragobetele este sărbătoarea împerecherii păsărilor, a începutului perioadei de rut. Prin extensie a devenit, se pare, o sărbătoare a logodnei, a însurăţirii fetelor şi a înfrăţirii flăcăilor.[8]

II, 1. Din cele de mai sus reiese că sînt aproape identice cele două sărbători, chiar cu dată diferită. Sf. Valentin, sărbătoare a dragostei, dar iniţial a logodnei păsărilor, precum şi sudicul Dragobete.

De multe ori, culegătorii de folklor au descris obiceiurile de întîi martie, plasîndu-le sub semnul acestui ciudat personaj (v. Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români).

Marele cărturar bucovinean, preotul Simeon Florea Marian

De fapt, Dragobetele ca personaj, este din nou, atestat numai în unele locuri, multe din texte pomenind numai o sărbătoare cu acest nume.

Şăineanu, bănuia numele ca fiind adaptat din Dragu şi bete, terminaţie oltenească, identică cu forma: vrabie – Brabete(vrabete), şi pînă astăzi ideea nu a fost înlocuită cu una mai bună. Într-un calendar[9] găsim următoarea glosă: În alte locuri însă ar însemna dragobete un gîndac alergător, ce-l folosesc descîntătoarele la descîntecele de dragoste.

            Într-adevăr, de Dragobete, se pare că se făceau descîntece. Acestea erau făcute numai de babe; tinerele aveau şi ele, în schimb, ritualul lor: O femeie spune: că numai mîna s-o puie pe un bărbat străin în această zi şi va fi drăgăstoasă bărbaţilor în tot cursul anului.

II, 2. Dacă Dragobetele nu a produs creaţii artistice, chiar dacă a fost descoprit în vremea renaşterii naţionale, cînd ar fi putut face parte din literatură măcar printr-un Alecsandri, Sf. Valentin a avut o tradiţie interesantă în Occident.

Cum am arătat mai sus, atestarea Sf. Valentin e veche, deşi nu se ştie precis care Valentin e cel care oblăduieşte logodnele tinerilor.

În Franţa era o adevărată tradiţie a trimiterii de „valentine”, hîrtioare scrise cu versuri, care circulau de la băiat la fată. De acest fel e şi poezia ducelui D’Orleans, contemporan binevoitor al lui Villon: Acum, de Sfîntul Valentin,/Toţi – sorţilor perechea-şi cer:/Eu să rămîn, Amor, stingher,/Părtaş să nu-ţi fiu la festin?…./Din zori, treaz, nu mai termin/Să mă gîndesc şi să mai sper./Acum de Sf. Valentin.//Dar nepăsarea cui mă-nclin/Bun doftor pulsu-mi ia sever,/Sfat dîndu-mi tihna să prefer/Şi-n perini să mai dorm puţin./Acum de Sf. Valentin.[10]

Charles, duce de Orleans

Nici Shakespeare nu trece cu vederea această sărbătoare. Apare în Hamlet (Cîntecul Ofeliei):În zi de sfîntul Valentin/Dis-de-dimineaţă/La fereastră iute-ţi vin/Ca să-ţi fiu mireasă.//S-a sculat, s-a îmbrăcat/A intrat îndată./Uşa-n urmă-i s-a-ncuiat/N-a mai ieşit fată…

II, 3. Din punct de vedere strict estetic, sărbătoarea Sf. Valentin nu are nimic rău, mai ales potrivit vechimii sale şi a inspiraţiei date scriitorilor. Prin chiar tradiţia împărţirii bileţelelor de dragoste, este chiar o sărbătoare simpatică, veselă, solară, a venirii primăverii.

Românii însă nu au cunoscut-o pînă de curînd, cînd, venită cu poleiala, cu staniolul americănesc aferent, pe bună dreptate a scîrbit o mare parte din români.

Chiar numele de Valentin nu a fost atestat la noi pînă mai încoace, afară de forma veche, adusă de unguri, Balint.

Înainte de a arunca cu noroi într-o sărbătoare occidentală numai pentru că unii i-au deviat semnificaţiile printr-o promovare prostească, pe tipic american, trebuie să o privim aşa cum este ea de la origine. Şi nu este o sărbătoare urîtă, kitsch-ioasă – cum se spune azi.

Pericolul nu l-am învins însă, aducînd în prim plan o sărbătoare regională, cu iz păgîn, nici prea veche, dar nici a tuturor românilor. Am forţat o tradiţie să fie împămîntenită pe tot cuprinsul românesc, şi a ajuns tot o fuşereală, un kitsch în mîna cui nu trebuie. Chiar la Chişinău, filiala pentru tineret a PNL-ului a făcut toate demersurile oficiale pentru a o declara singura sărbătoare a îndrăgostiţilor[11], ceea ce e o prostie.

Din punct de vedere oficial al bisericii noastre, nici una din cele două sărbători nu poate fi împămîntenită. Prima, cea Occidentală, pentru că e catolică, nu are de-a face cu calendarul ortodox, cea de-a doua, prin chiar cuvîntul expres al Patriahiei nu poate fi acceptată, fiind păgînă.

BIBLIOGRAFIE

CANDREA, I. Aureliu –ADAMESCU, Gh. – Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”.Ed. Cartea Românească S.A. Bucureşti 1930.

CANDREA, I. Aureliu – Iarba Fiarelor, studii de folkor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.

CHARLES d’ Orléans, Poezii, balade, cântece, carole, lamente, rondeluri, selecţie, echivalenţe româneşti, prefaţă, bibliografie, note, indici, […] de Romulus Vulpescu, Univers, 1975

CHAUCER, Geoffrey – Legenda femeilor cinstite şi alte poeme, traducere, introducere, prezentări, note şi comentarii de Dan Duţescu, Cartea Românească, 1986.

CHAUCER, Geoffrey – The works of ~, editet by Alfred W. Pollard, H.F. Heat, M.H.Liddell, W.S.McCormick, London, Macmillan and co., 1898

FOCHI, Adrian – Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele  lui N. Densuşianu, ed. Minerva, Bucureşti, 1976

MARIAN, Sim.Fl. – Sărbătorile la români, studiu etnografic, vol II. Păresimile, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001.

MUŞLEA, Ion – Bîrlea, Ovidiu – Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, Minerva, Bucureşti, 1970

ŞĂINEANU, Lazăr – Dicţionar universal al limbei române a noua ediţiune , revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a, ortografia Academiei Române, ed. Scrisul românesc S.A. (fost Samitca) [f.a.]

VULCĂNESCU, Romulus – Mitologie Română, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987

Scris: 7. II. 2012

Revăzut: 12. II. 2013

---

[1] În aceeaşi colecţie mai citim şi multe “fabricate” de Alecsandri, “date ca populare” (cf. Dragoş, Cîntecul lui Mihai Viteazu, Moartea lui Constantin Brîncovanul, Erculean etc.)

[2] Culegere realizate de Ioan Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu pe baza manuscriselor lui I. Micu Moldovan.

[3] De fapt, basmul inclus de Ispirescu în colecţia sa, este o rezumare a unei redactări franţuzeşti, romantice, a unei părţi din Nibelungenlied; de altfel, spada lui George cel Viteaz se numeşte Balmut (cf. Balmung, spada lui Siegfried), şi singurul loc vulnerabil al eroului e la umăr (însă în “basm” acest amanunt rămîne în suspensie, fără vreo rezolvare).

[4] Potrivit chestionarului lui N. Densuşianu, publicat în rezumate şi fragmente de Adrian Fochi, v. bibl. Atestări în alte părţi ale ţării există sporadic, mai ales prin strămutarea oamenilor (cei care răspundeau chestionarelor sau scrisorilor savanţilor de la Bucureşti erau, cum lesne se înţelege, învăţători, nu de puţine ori, mutaţi din Muntenia în Ardeal sau Moldova)

5 Chestionarele lui Hasdeu  (Muşlea, Bîrlea – Tipologia…, p. 353)

6 Scraba.

7 V. Romulus Vulcănescu.

8 1882 – 1883.

[10] Versiune românească: Romulus Vulpescu.

[11] Aşa spune presa…

PALEOASTRONAUTICELE: Povestea tăietorului de bambus

Fără a fi un sceptic cu orice preţ al fenomenului OZN, nu am putut să plec urechea la teoriile cele mai fanteziste, puse sau repuse în circulaţie chiar de notorii cercetători ai miturilor. Nu am putut să văd, în aşa-zisele lor dovezi, ceea ce vedeau ei. Bunăoară, n-am să cred niciodată că în icoanele din biserici Iisus este reprezentat într-o capsulă spaţială, la Înălţare…

Însă întrebări îmi voi pune mereu în legătură cu cîteva aspecte despre care ne vorbesc anticii:

Despre eroii civilizatori: O-uanna, omul-amfibie al babilonilor care, ieşit din spuma mării, dăruieşte oamenilor cunoaşterea (ştiinţa); Semyaza – demonul din Cartea lui Enoch ce, în urma răscoalei celeste, coborît pe pămînt cu o cohortă de „îngeri căzuţi”, „civilizează” omenirea; Prometheus, cel care dă oamenilor focul etc.

Pe de altă parte, ciclul urcărilor la cer: Enoch, Elia (Ilie…care, la greci,sună: Helios![1]), Iezeq-El, Iisus, Romulus, Quetzalcoatl.

Descrierea unor aparate de zbor: în Mahabharata, celebrele pushpaka-vimana, care de război care plutesc în aer, apariţia din visul profetic al lui Iezeq-El etc.

Totuşi, prin sumedenia de descrieri vechi, s-a strecurat şi următorul fragment, pe care nu l-am văzut a fi discutat şi la noi. Face parte din cea mai veche povestire japoneză ajunsă pînă la noi, Povestea lui Taketori , cunoscută şi ca Povestea tăietorului de bambus (secolele IX-X)

Taketori, un tăietor de bambus, găseşte o fetiţă pe care o creşte pînă ajunge la vîrsta măritişului. Ea refuză să-şi lege destinul de cineva. La un moment dat o năpădeşte o tristeţe inexplicabilă, ori de cîte ori priveşte luna. Într-un final îşi explică nefericirea:

Aflaţi că eu nu sînt din această lume pămîntească. Eu m-am născut în lună, în cetatea ei de scaun, însă am fost izgonită din ceruri pe pămînt ca să-mi răscumpăr un păcat pe care l-am săvîrşit într-una din existenţele mele anterioare. A venit vremea să mă întorc. În cea de-a cincisprezecea noapte a acestei luni, pe vreme de lună plină, vor veni să mă ia cei asemenea mie, trimişii cerului. […] Acolo, în cetatea lunii, se fală părinţii mei. Pentru ei despărţirea de mine a durat doar o clipă, dar aici pe pămînt s-au scurs ani în şir.

Apoi este descrisă apariţia „trimişilor cerului”:

Ascensiunea lui Kague-hime (sursa: wikipedia)

Între timp, trecuse prima jumătate a nopţii, se apropia ora şoarecelui. Dintr-o dată, casa bătrînului Taketori fu învăluită de o lumină de zece ori mai puternică decît lumina lunii pline. Se vedea bine ca ziua. Puteai să distingi feţele oamenilor, chiar şi gropiţele din care ies firele de păr.

            Pe neaşteptate, din înălţimile bolţilor cereşti coborîră pe nori nişte fiinţe fosforescente nemaivăzute, care se rînduiră într-un şir ce se îndrepta prin văzduh drept către pămînt.[ Oştenii de pe pămînt încearcă să-i săgeteze dar nu-i pot nimeri]. [Trimişii cerului] veneau însoţiţi de o cvadrigă zburătoare, care aluneca lin prin văzduh, strălucind din acoperămîntul ei de mătase subţire.   

Ceea ce s-a mai întîmplat, vor descoperi cititorii şi singuri.

În ceea ce priveşte textul reprodus, nu am îndoieli că şi traducerea îl direcţionează într-adins către inexplicabilul fenomenului ozn, însă rămîn destule enigme de nedescifrat: Fata din lună, Kaguya-hime – pedepsită a sta pe pămînt pentru un păcat – cum au păţit şi îngerii damnaţi în literatura arameică. Relativitatea timpului – ca în Saga lui Brain sau în Tinereţe fără bătîrneţe, sau în Povestea lui Urashima Taro. Lumina produsă la apariţia trimişilor cerului – care făcea să se observe şi punctele prin care ies firele de păr şi, mai presus de toate, cvadriga care plutea lin prin văzduh.

Nu vă aşteptaţi la o concluzie…pentru că nu o am.

Textul de mai sus a fost reprodus după:

*** – Frumoasa Otikubo [şi Povestea bătrînului Taketori]  traducere de Alexandru Ivănescu, Editura Univers, Bucureşti, 1986 [ediţie alcătuită după volumul: ДВЕ СТАРИННЫЕ ЯПОНСКИЕ ПОВЕСТИ, „Художественная литература”, Москва, 1976)

---

[1] Comparaţi acum reprezentările iconografice: Ilie – urcat la cer într-un car de foc, şi Helios – soarele grecilor, strunindu-şi caii dintr-o cotigă.

CÎTEVA VORBE DESPRE POEZIA PERSIANĂ (II)

Înainte de a merge mai departe, cred că este utilă o scurtă incursiune în ceea ce priveşte erotismul oriental, (O, nu vă bucuraţi că n-am de gînd să descriu miniaturile măscăroase ale niponilor!) înţelegînd prin această expresie ceea ce ţine de dragoste sub toate aspectele – aşa cum se şi cade.

Pentru că linia de demarcare dintre perşi şi arabi, evropenilor pare destul de diluată, mă voi preface aici că aşa şi este, şi le voi amesteca puţin, fără a face excese inutile sau taxabile.

Cine n-a auzit de O mie şi una de nopţi?

Tuturor ni se pare o colecţie de basme deja ştiute (deşi, aici vine frumuseţea! O cunoaştem mai ales pentru două basme care nici nu aparţin originalului, ba mai mult, nici măcar lumii islamice: Lampa fermecată a lui Aladin şi Ali-Baba, scrieri ticluite – pare-se –  de însuşi Galland, primul tălmăcitor al colecţiei, în limba franceză), însă puţini am parcurs-o în întregime, fie şi în versiunea păcătoasă[1] a lui H. Grămescu (retipărită de curînd, în vreo 15-16 volumaşe) sau în versiunea engleză a lui Burton, pildă a lipsei de pudoare[2](uneori, bine-a făcut!).

O mie şi una de nopţi nu e o carte pentru copii (aşa cum o înţelege europeanul plin de tabuuri), cum nici multe din basmele sau snoavele noastre nu sînt. Bunăoară, undeva găsim un om care, ca-n povestea lui Perrault cu caltaboşul[3], voieşte să-i crească acel „laboureur de nature”[4], vorba vine, tot un fel de caltaboş, încît nu se mai poate mişca prin casă, printre lucruri, spre groaza prefăcută(?) a muierii. În altă parte dăm de-un anume Aluniţă care îi stîrneşte bietului Mahmud Deandoaselea reacţii nefireşti[5]… Şi exemplele ar fi mult mai multe, mai multe decît vă puteţi închipui.

În fapt, literatura orientală abundă în astfel de descrieri – chinezii excelînd la acest capitol – prin romanele erotice medievale(pe care  şi cititorul român a avut ocazia să le citească după 1990). Înainte de a ne grăbi să le înfierăm ar trebui să stăm puţin şi să cumpănim dacă am avea dreptate.

Vina e – în mare parte – a noastră. Că nu le-am înţeles. Ne-am grăbit să facem din ceea ce era popular sau literatură serioasă – literatură pentru „delfini”. Nu altfel au stat lucrurile şi cu piesele folklorice ale noastre[6], prin urmare, orice acuză adusă obscenităţilor cuprinse în aceste lucrări, este inutilă şi caraghioasă.

*

Saadi Shirazi

Cînd a fost tipărită la noi lucrarea de bază a lui Saadi – Golestanul (Grădina florilor) – s-a întîmplat la fel. Traducătorul – George Dan, despre care am mai spus – l-a tradus „cu perdea”. Şi e grav, mai ales pentru că l-a înţeles rău.

Saadi face parte din lista tradiţională a sufiţilor, a învăţaţilor în ezoterism. Astfel că fiecare părticică din lucrarea lui – aparent populară, plină de snoave şi pilduitoare – are şi un caracter abscons, la fel cum ar putea spune europeanul despre romanul lui Rabelais, la suprafaţă un carnaval – cu toată cohorta lui de trivialităţi – care se lasă descifrat numai de iniţiat.

A ajunge la „măduvă” – o spune tot Rabelais – înseamnă să „sfărîmi osul” – ceea ce echivalează, în cazul nostru, cu descompunerea, de tip cabalistic, a suprafeţei, adică a textului evident. Or, într-o traducere, de bunăseamă,  nu se poate produce acest fapt, şi e cu atît mai grav cînd traducătorul, luîndu-şi libertăţi neîngăduite faţă de original, nu redă nici măcar intenţia autorului.

De aceea, acel Saadi cunoscut de cititorul român, care-l citează cu voluptate, nu e decît o fărîmă din întreg. Nu se poate lăsa desluşit cu adevărat, şi de aceea, păţind precum Omar Khayyam, sfîrşeşte prin a fi citat fără a fi înţeles.

Saadi în schimb, nu e nici măcar obscen, ci vorbeşte despre năravurile existente în epoca lui, năravuri de care n-a fost, nici el, străin. Pe de altă parte, filosofia de viaţă a orientalului îl poate face de neaprobat în faţa celui din lumea Europei, învăţat cu un alt fel de morală.

 

MINCIUNA CU GÎND BUN

(stilizare George Dan, numele traducătorului textului literal, neindicat)

 

Auzit-am că un şah, odată, l-a mînat la gîdea pe-un ostatic, dînd poruncă să-i reteze capul. Bietul rob, în deznădejde-amară, s-a pornit, în limba lui de-acasă, crîncen pe cel şah să-l ocărască, împroşcîndu-l cu înjurături. Vorbele proverbului străvechi: „Cine-n clipa morţii-şi dă răsufletul, de-orice taină îşi descarcă sufletul”.

Cine din primejdii n-are cum să iasă,

Prinde de mîneru-i spada cea tăioasă.

 

*

 

Dacă omul deznădăjduieşte,

Limba de un cot şi-o alungeşte,

Cum pisica-nvinsă iute sare

Cîinele să-l sfîşie în gheare!

 

Şahul întrebă:

–          „Ce spune robul?”

Bun la suflet, un vizir răspunse:

 

– O, stăpîne, -ostaticul cuvîntă: „Firea celor mînioşi mînia-i, firea celor blînzi mărinimia-i, ci Allah de-a pururi îl iubeşte doar pe cel ce bine-nfăptuieşte”.

Şahului, făcîndu-i-se milă, îl iertă pe rob. Dar alt vizir zise împotriva celuilalt:

– N-au cinstire sfetnicii-unui şah dacă adevărul nu-l rostesc. Ăst ostatic, ce-i aici de faţă, ocărî şi sudui stăpînul.”

Şahul ascultînd aceste vorbe, s-a-ncruntat amarnic şi-a rostit:

–          Mai pe plac mi-a fost minciuna lui, decît adevărul ce mi-l spui, căci minciuna-i binele-l dorea, pe cînd adevăru-ţi fapta rea. Zis-au înţelepţii-odonioară: „Mai de preţ minciuna cu gînd bun, decît adevărul cu gînd rău.”

 

Dacă şahul face orişice-i vei spune

Eşti nelegiuit de nu-i dai sfaturi bune.

 

*

            Cealaltă capodoperă a lui Saadi, Bustanul (Livada) nu a fost tradusă încă integral la noi. Există cîteva crîmpeie într-o antologie, şi fragmente edificatoare în traducerea lui Otto Starck. Citez din Predoslovie ideile în care expune, cumva, caracterul abscons al operei:

 

Cel care află taina interzisă,

La-ntoarcere găseşte poarta-nchisă.

 

L-acest ospăţ, în cupă ţi se toarnă

Licoarea care viaţa o descarnă.

 

Sînt şoimi cu ochi cusuţi dar fără lene,

Iar alţii-au ochi deschişi dar arse pene.

 

Nu află nimeni drumul spre comoară,

Şi de-o găseşte, nu mai iese-afară.

 

Pe-acest tărîm de-ajunge călătorul,

La-ntors, să-i rupă calului piciorul.

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

*** – Privighetorile Persiei, antologie de poezie persană (secolele X – XX), în româneşte de George Dan, prefaţă de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971 (BPT)  [Din Bustanul lui Saadi: pp. 269 – 279]

*** – Trei poeţi persani: Omar Khayyam, Saadi, Hafez, traducere din limba persană şi comentarii de Otto Starck, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 [Bustanul lui  Saadi: pp. 50 – 118]

SAADI din Şiraz – Golestan (Grădina florilor), povestiri, traducere, notă biografică şi note de George Dan, cuvînt înainte de Tudor Vianu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964 (BPT)

SHAH, Indries – Calea sufită [antologie], traducere din limba engleză, note şi îngrijire ediţie Stela Tinney, Editura Herald, Bucureşti, 2001 [Mici fragmente din opera lui Saadi: pp. 61 – 72]

---

[1] Urmează versiunea franceză a lui Mardrus, taxabilă şi aceea prin augmentarea sau suprimarea unor pasaje; vocabularul folosit de traducătorul român vrea să se apropie şi de basmele româneşti dar şi de aerul fanarului, creînd un soi de limbă română care n-a existat niciodată, destul de stridentă şi de nelalocul ei. Nu oricine poate să echivaleze adecvat un arhaism cu altul…

[2] R. Burton, observînd trecerea de care se bucurau textele originale, destul de deşănţate, din păcate, sub imperiul comercialului, a îngroşat şi alte tuşe, falsificînd în unele locuri textul, accentuînd limbajul buruienos numai spre a fi pe placul clubului, care, într-un cerc închis, îi tipărea şi distribuia cartea.

[3] Cf. Dorinţe caraghioase.

[4] Aşa-i zice, în rîs, Rabelais în Pantagruel, capu întîiu.

[5] Zic eu aşa, însă la persani şi la arabi era cît se poate de firesc.

[6] Şi-a pus cineva dinafara domeniului, vreo clipă, problema că marii culegători de basme din secolul al XIX-lea îşi publicau, în mare parte,  munca sub auspiciile Academiei, nicidecum în colecţii pentru copii?

CÎTEVA VORBE DESPRE POEZIA PERSIANĂ (I)

De cîte ori nu mi-am acoperit urechile – în chip manifest – spre a nu mai auzi recitările tînguioase din Omar Khayyam! Cîte-un catren micuţ, miculuţ, presărat acolo unde nu trebuie,  poate provoca mult rău ascultătorului. Mai ales glasul tremurînd al vreunei babe filobolînzite, care se face auzit numai pentru că tomnatecei demoazele i-a surîs cine ştie ce idee „romantică” din textul nevinovatului poet! Or, numai „romantism” n-ai de ce căuta aici.

Chiar cînd l-am citit mai întîi, mi s-a părut prea de tot lipsit de calităţile atribuite de prefaţatorii traducerilor. Ca „son” nu era rău, însă ceea ce se desprindea de acolo nu vădea vreo deosebită filosofie. Abia mai tîrziu, descoperind traducerile unor autori dedicaţi literaturii persane, am început să înţeleg cum fusesem înşelat înainte de tălmacii plătiţi la vers.

Şi nu vreau să vorbesc numai despre Omar Khayyam, numai pentru că e cel mai cunoscut şi a părut mai facil cititorilor! Vreau să povestesc şi despre celelalte culmi ale poeziei lor, culmi – mai puţin cunoscute cititorului român, nerăbdător din fire.

*

            Cum se întîmplă şi în poezia arabă, sistemul de rime este anevoios, distihurile rimînd: ab cb db eb fb etc. În catrenele numite „rubaiate” (aiurea şi după ureche!) sistemul este: aaba – ceea ce a scăpat mai vechilor traducători care au echivalat originalul cu catrene clasice: abab. Eminescu, însă, ştia cum rimează persianul defapt, exersîndu-se şi el, la rîndu-i:

Corabia vieţii-mi grea de gînduri

De stînca morţii risipită-n scînduri,

A vremii valuri o lovesc şi sfarmă

Şi se izbesc într-însa rînduri-rînduri.

 

            Persul numea catrenul –  robay, la plural – robayat, de aceea şi folosirea vorbei rubaiate, în limba română,  e cumva improprie. Otto Starck – unul dintre cei mai buni traducători ai noştri – opta pentru pluralul: robaiuri. Aşa le vom numi şi noi mai departe.

Robayul, în care a strălucit acest Omar Khayyam, era creat pe o bază logică solidă, înlănţuirea versurile nefiind întîmplătoare:

Omar Khayyam

 Cum tot ce nu-i – e vînt doar şi poveste,

Şi cum ce e – dispare fără veste,

Închipuie-ţi că tot ce este-n lume – nu-i,

Şi tot ce nu-i în astă lume – este.

 

Iată cum se întîlnesc versurile 1 cu 4 în antiteză, precum şi 2 cu 3.

Cît despre conţinut, robaiurile sînt fie umoristice:

Intră în crîşmă un bătrîn cîrpaci,

Ducea pe umăr cana-n chip dibaci;

I-am zis: – De Dumnezeu nu ţi-e ruşine?

Mi-a spus: Milos e Domnul. Bea şi taci!

Fie cîntă dragostea:

Pe boltă, făr-apus, eternul soare – e iubirea;

Vestind plăceri, acea privighetoare – e iubirea,

Dar nu-i iubirea pasăre mereu jeluitoare:

În cel care nu geme-atunci cînd moare – e iubirea.

 

Fie…vinul:

Mormîntul cînd va fi să mor – făceţi-l

Pierdut! Să fie-oricui pilduitor – făceţi-l!

Amestecaţi cu vin pe urmă lutul,

Capac de pus la un ulcior – făceţi-l![1]

            În ultimele două exemple am mai întîlnit un procedeu, al cuvintelor care se repetă după 3 din cele 4 stihuri. Este un fel de refren – întîlnit şi în ghazel – numit de perşi: radif.

În afară de traducerea lui Otto Starck, nu cunosc o alta care să urmărească procedeele despre care am vorbit.

Traducerea mai veche, în proză, apărută întîi în 1932 şi aparţinîndu-i lui Al. T. Stamatiad, care are ca model o versiune franţuzească, este lipsită de valoare poetică: Naşterea mea n-a adus nici cel mai mic cîştig Universului. Moartea mea nu-i va micşora nici imensitatea, nici splendoarea. Nimeni n-a putut să-mi explice de ce-am venit, de ce voi pleca. (p. 65)

*

            Bietul Ferdousi (citeşte-l, te rog, Fer-do-u-si, nu Ferdusi ca franţuzul!), nici el n-a avut parte de-o soartă mai bună! A  intrat în literatura română printr-o traducere din franceză şi-o repovestire despre vitejiile lui Rostam, unul din eroii naţionali ai Iranului.

Opera lui Ferdousi are un titlu care dă notă despre impozanţa lucrării: Cartea Şahilor (Şah-Nameh). O înşirurire versificată de istorii, legende şi mituri despre şahii din Persida veacurilor celor mai îndepărtate…

La noi l-a împămîntenit mai întîi Coşbuc printr-o prelucrare liberă, după Satira împotriva şahului Mahmud – cu care se deschide şi marea Cronică.

George Dan – tălmăcitorul unor părţi mai întinse din hronic – s-a călăuzit după Le livre des rois, versiunea franceză a iranologului Jules Mohl (în 7 volume, în proză), spicuind de acolo, destul de zgîrcit, fragmente, uneori supărător de disparate. În plus, a dat o tălmăcire versificată – împotriva bunei uzanţe, de a echivala proza cu proza sau versul cu versul. La o cercetare de rutină, am constatat că ediţia franceză nu indică numărul de versuri al originalului, aşadar, stabilirea versurilor şi a rimelor, în versiunea românească, a fost arbitrară.  Deci, prin această traducere nu avem decît o foarte vagă idee despre ce ar putea conţine originalul.

Altfel, traducerea lui George Dan nu pare să aibă alte cusururi. Ca prelucrare este ingenioasă, versificarea abilă şi, ca lectură, agreabilă:

CUM A FOST CREAT SOARELE[2]

 

Bolta-albatră-i zămislită din rubine de văpăi,

Nu din vînt şi nu din apă, nu din colb sau fum din văi.

Cu această măreţie şi cu sferele-i de foc,

Cerul parcă-i o grădină-n Noo-Ruz. Drept în mijloc

Se roteşte uriaşul Astru al întregii firi,

Inima din om vrăjind-o, zilei dîndu-i străluciri.

El îşi saltă dimineaţa, zi de zi, din Răsărit,

Capu-ncins în joc de flăcări: scut de aur înroşit.

El, o lume înveşmîntă-n mantii de lumini, făcînd

Să lucească în privire negrii bulgări de pămînt,

Cînd din Răsărit el urcă şi coboară spre Apus,

Dinspre Răsărit, hoţeşte, Noaptea saltă capul sus!

Niciodat’ c-un pas nainte nu şi-o iau; în Univers

Mai cuminte nimic nu e decît veşnicul lor mers.

O, tu, carele eşti Soare şi răsari de mii de ori,

Cum se face că pe mine nici o rază nu cobori?

 

BIBLIOGRAFIE

*** – Primii poeţi persani (secolele IX – X), antologare, studii introductive, traducere, note şi comentarii de Grete Tartler şi Viorel Bageacu, Editura Univers, Bucureşti, 1983 [Alte robaiuri din primii poeţi persani, utilă pentru cunoaşterea evoluţiei genului]

*** – Privighetorile Persiei, antologie de poezie persană (secolele X – XX), în româneşte de George Dan, prefaţă de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971 (BPT)  [Cuprinde 267 de „catrene” ale lui Omar Khayyam: pp. 110 – 196 şi o mică selecţie din Cronica Şahilor a lui Ferdousi: pp. 14 – 52]

*** – Trei poeţi persani: Omar Khayyam, Saadi, Hafez, traducere din limba persană şi comentarii de Otto Starck, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 [Robaiuri de Omar Khayyam: pp. 15 – 47]

FIRDOUSI – Şah-Namè (Cronica-Şahilor), culegere din epopeea persană întocmită şi tălmăcită de George Dan, Cuvînt înainte de Virgil Cândea, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1969

KHAYYAM, Omar –  Catrenele lui ~, traducere, notiţă introductivă, note şi lămuriri de Al. T. Stamatiad, ediţia a III-a, cu patru ilustraţii, Editura Universul S.A., Bucureşti, 1945

SHAH, Indries – Calea sufită [antologie], traducere din limba engleză, note şi îngrijire ediţie Stela Tinney, Editura Herald, Bucureşti, 2001 [cîteva catrene şi distihuri din Omar Khayyam: pp. 34 – 36. Utilă pentru înţelegerea filosofiei poeţilor sufiţi]

---

[1] Toate catrenele din Omar Khayyam, inserate pînă aici,  sînt traduse de Otto Starck (vezi bibliografia)

[2] Fragment din Predoslovie. Titlul fragmentului este dat după ediţia franceză, urmată de traducător.

Un verş de Crăciun din 1813

VERSURI

LA

NAŞTEREA DOMNULUI

ŞI

MÎNTUITORIULUI NOSTRU

I I S U S   H R I S T O S

Typărite cu ajutoriul onoratului Domn

Athanasie Pulievici[1]

[N]egoţitoriu şi Cetăţean în Peşta

***

ÎN BUDA

Cu typariul Crăeştei Typografii a Univer-

sitatei Ungureşti din Peşta. 1813

 

 

C Î N T A R E

Tatăl firei bin[e]-au vrut,

Cuvîntul trup s-au făcut,

Şi fecioara a născut,

Pre Dumnezeu nefăcut.

Steaoa pre El au vestit,

Angheluu l-au preamărit.

Păstorii au fluierat,

Pre cel născut l-au lăudat; /

Pre cel în iasle culcat,

Fiiul în scutec făşat.

Dacă s-au născut Iisus

Împăratul cel de sus,

Maghii de la răsărit

La Ierusalim au vint,

Pre Irod au întrebat,

De născutul împărat,

„Că steaoa la răsărit

Am văzut, şi am venit.

Unde-i? Să I ne-nclinăm,

Daruri lumeşti LUI să dăm.

Aur, Smirnă [şi] Tămâie

Spre noi mila LUI [să] fie.”

Atunci Irod împărat

Foarte rău s-au turburat,

A omorî pre Hristos

În minte ş-au pus vîrtos./

Aspru lucrul frămîntînd,

Cu de-adins el întrebînd,

„Unde e să se nască

Car’va să [î]mpărăţească

Pre pămînt în locul mieu[?]”

O, cît îi era de greu[!]

Atunci Arhiereii

Adun cu Cărturarii,

În Vitheleem, lui i-au zis

Că precum iaste şi scris.

Şi aşa au demîndat

Tyranul acest spurcat,

Fără minte, fără sfat,

Mulţi prunci tineri au tăiat!

O! ce lucru tyrănesc,

Debărat sălbătăcesc,

Cum putuşi tu Iroade

Întră oameni şi gloate, /

A face nedreptate,

Mare păgînătate?

Ia! Mumele-s lipsite

(Lucruri neauzite)

De fiii lor cei prea dulci,

O, amărîte porunci!

Care tu le demîndaşi

Tinereţa săceraşi!

Ascultaţi-mă voi fraţi

De Duhul Sfînt luminaţi,

Irod cu a sa mîndrie

Fu-mpins la tyranie

Să lăse de Dumnezeu

Pentru lumesc folos rău.

Ma[2] noi să ne umilim

Domnului să mulţemim,

C-au trimis pre Fiiul său

Pre toţi să scape de rău; /

De iad, de focul vecinic,

De tartorul tyralnic,

Să ne ducă-n paradis

Tră ce Fiiul fu trimis.

Toţi creştinii să salte[3]

Cu bucurii înalte,

La Naşterea lui Hristos

Oamenilor de folos.

Toţi cu un vers să strigăm

Pre Hristos să lăudăm;

Mărit să fii Tu, sfinte,

Al nostru bon (!) Părinte.

Pace dă creştinilor,

Tu, Tatăl făpturilor.

Pace pănă-n vecie

Mila Domnului [să] fie.

Gheorghie Montan [Muntean?]

Învăţătoriu Nor[malicesc] în Peşta.

[Transcriere după originalul în chirilice – Alexandru Turcu.]

---

[1] Iertare, cetitorule…aşa îl chema!

[2] Acuma, în cazul ăsta, dar (n.ed.)

[3] Cf. Limbele să [p]salte / cu cîntări înalte (Dosoftei, Psaltirea în versuri; Anton Pann – Cîntece de stea).

Cum îl mai citim astăzi pe Ion Creangă?

Contrar tradiţiei (şi  spuselor lui Eugen Simion din anul 2000)[1] copilul şi tînărul de astăzi nu-l mai citesc pe Ion Creangă cu patima cu care o făcea cel de acum, cel puţin, douăzeci de ani. Ion Creangă nu mai vorbeşte pe limba lui (aici nu mă refer în sens lingvistic) şi nici nu mai poate să intereseze cum interesa odinioară.

De altfel Eugen Simion are dreptate că este citit şi adus la zi în critică – însă nu de masa de cititori, ci numai de specialişti, cum lesne se înţelege. Receptarea lui Ion Creangă în şcoli s-a produs tot pe sponci, creîndu-se acea nenorocită barieră între autor şi cititor, prin comentariile pedante şi prin modul de a-l steriliza complet.

Umorul lui Creangă este arătat cu degetul acolo unde convine şi nu unde există în toată splendoarea lui. De ce, de pildă, se face din Povestea lui Harap-Alb un roman eroic, uscat, sterp, fără a se face referiri directe la mulţimea de fragmente pline de umor şi de aluzii nu atît de nevinovate, care ar trezi pe dată pe „şcolerul” plictisit de-atîta doxă? Însă, cum şcoala noastră, scorţoasă şi-n poziţie de drepţi, de ceremonie, sigur că nu va dezlega cititorului pofta prin ceea ce consideră „vinovat”. În schimb inepţiile unui Cărtărescu, oricît de searbede, sînt comentate cu patos, cu focul şi travaliul celui care se căzneşte să-l facă a plăcea auditorului cu orice preţ.

*

De altfel, Ion Creangă a avut nenorocul să fie prost înţeles mai mereu. Junimea – ca un tot –  aprecia „ţărăniile” (inclusiv cele două poveşti repudiate) humuleşteanului, însă era turnat cînd, zice-se, scuipa pe jos în clădire (Călinescu); Titu Maiorescu îl aşeza între marii clasici universali, dar tot el îl socotea numai un bun tezaur de limbă românească (ceea ce nu e de ajuns, cum afirmă tot E. Simion în op.cit.) – Critica de mai tîrziu, ca un papagal veritabil, va repeta toate cosideraţiile înaintaşilor (gînd la gînd cu bucurie!) fără a  mai cugeta, şi aşa se va trezi Ion Creangă lîngă Zola şi Dostoievski! Bună tocmeală! Mai tîrziu va fi socotit homeric – bineînţeles nu cu rădăcini în antichitate ci în folklor, cum va fi fost şi cel care purta sau nu purta numele de Homer; Călinescu vede un Rabelais – ceea ce, mai degrabă văd şi eu – în opera scriitorului nostru. Cu siguranţă nu pe medicul, cabbalistul, renascentistul Rabelais ci pe acel Rabelais care, lăsînd de-o parte erudiţiunea, o „dă pe ţărăneşte”, prezentînd într-un loc o sumă deloc neglijabilă de jocuri (pentru şi nu prea pentru copii), în care arată convorbirea beţivilor de diferite ranguri, în care aşează-n docoment o sumă de cîntice poporane etc. Mai tîrziu se va vedea în Creangă (prin V. Lovinescu) deţinătorul „crengii de aur”, iniţiatul în misteriile antichităţii – prin tradiţia care i-a pus în mînă şi schemele epice ale basmelor prelucrate.

În fine, cred că lui Ion Creangă nu-i păsa cu cine şi ce e comparat. Ceea ce ştie Creangă – puţin – ştie bine (Călinescu), însă asta nu-l împiedică să-şi joace „prostia” în faţa celor scrobiţi. Aşadar, avem de-a face cu un ironic, uneori destul de gros, însă care, prin datul său, poate fără să-şi fi dat seama, urmărea stabilirea unui echilibru în microcosmosul personal. Simţea pe semne, faţă de ceilalţi junimişti, că nu a aprofundat marea cultură uiversală, că a cetit, poate, numai suma de cărţi teologice necesară; poate că se simţea privit de sus… De aceea acceptă şi joacă pînă în final rolul unui Păcală (chiar cum îl întîlnim în opera sa, în snoava mai puţin cunoscută cetitorilor), personaj care, fără nici o umbră de îndoială urmăreşte acelaşi echilibru, al adevărului simplu, cîştigat chiar cu bobîrnace (omiţînd crimele abominabile din unele snoave, v. mai jos).

Însă ce nevoie are Ion Creangă de comparaţii în afara graniţelor ţării? E o găselniţă pentru a ne „sincroniza” şi noi la cultura occidentală, să arătăm că nu am fost şi nu sîntem mai prejos? Francezii au văzut în Creangă un autor mare de vreme ce, mult mai demult, i-au dedicat un studiu (pe care îl folosesc şi românii!); au observat oareşce asemănări cu Rabelais al lor, dar nu au făcut caz pentru că Ion Creangă se susţinea prin el însuşi, fără nici un „la fel cu”, „în stilul lui…”. Însă, ca de obicei, românii ştiu să se minimalizeze, cu de la ei voinţă.

*

Ce îi împiedică pe copii să-l citească – cum odinioară – pe Creangă, barem pentru poveşti dacă nu pentru Amintiri?

Pe semne că suma de ediţii, care mai de care mai prost scoasă din tipar, considerată, prin colorit şi formă, bună pentru cei mici, însă căreia îi lipseşte întreg aparatul critic (să nu se tîmpească copchilul de prea multă informaţie), de la explicarea expresiilor pînă la minimul glosar de înţelegere a terminilor regionali. Cu siguranţă textul, ca întreg, e lizibil, însă sumedenia de expresii, proverbe, zicători, cimilituri, vorbe regionale îngreunează – prin totală neînţelegere – lectura. De pildă, încercaţi un exerciţiu prin care stabiliţi, fără dicţionar, sensurile unor vorbe ca: incot, calamandros, afiştat, gălămoz, astrăgaciu, buft, bechi, bulughină, hreapcă, feleguns, ciritel, bărăni, culeşer, dohot,  haşcă, înşomoltăci etc. Şi, mai cu seamă, cînd vorbe ca acestea se găsesc la tot pasul…pasă de mai pricepe ceva! Mai atrag atenţia că, deşi unele vorbe par cunoscute, sau reperabile, la Ion Creangă pot avea un cu totul alt sens. Aşa că, cititorul tînăr, scutit de fastidioasele note şi glosare, nu are cum să ajungă nici pe departe la esenţa textului. Să nu mai vorbim de expresii…

Pe de altă parte, cum spuneam şi mai sus, Ion Creangă este prezentat prea de tot lipsit de faţa umană. Este meteahna şcolii româneşti, care a vrut zei în manuale şi nu scriitori de pe pămînt, altfel oameni obişnuiţi.

Avem un Eminescu cu capul în nori (şi la propriu şi la figurat), un Caragiale stînd pe tron şi şfichiuind ca groful prostimea din jur, un Ion Creangă – aşa cum îl arătau şi bostanienele Amintiri din copilărie[2] – stînd calm la masa de lucru şi scriind cu creionul în gură, meditativ ca un veritabil parnasian, cînd defapt, ne-o spun contemporanii, şedea cu prosopul pe el să se şteargă de sudoarea abundantă, în actul creaţiei, şi, dacă era căldura prea din cale-afară, se arunca în vană să se răcorească cu apă rece. Ce imagine diferită de cea care se vîră, îndeobşte, pe gît Guliţilor noştri!

*

Ediţii din operele lui Ion Creangă s-au tot scos după moartea acestuia. Merită a fi menţionată cea a lui  G.T. Kirileanu şi Ilarie Chendi (1906, reluată şi reeditată, cu omisiuni, pînă prin anii 50), care oferă pe lîngă canon şi: Calicul de la Talpatari (publicată întîi în revista Şezătoarea, defapt o anecdotă auzită de la Ion Creangă şi scrisă de Ioan S. Ionescu), versuri din cărţile de şcoală, versuri populare, Rostiri, zicători, cuvinte şi studiul Misiunea preotului la sate.

A doua ediţie importantă este cea semnată de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, în 1970 [Minerva, Bucureşti]. Nu cuprinde operele complete (omite unele din versuri – Oltenii în Iaşi – şi nu cuprinde cele două basme numite „corosive”,  deşi exhaustivitatea este afirmată de editori în Notă.) Însă pentru vremea în care a apărut este cea mai bună ediţie – o dovedesc şi reluările de mai tîrziu.

Faţă de canon, ediţia cuprinde studiile:Iezuitismul în România, Întîmpinare critică domnului I. Nădejde…, O întrebare d-lui A. Gorjan…, Răspuns la criticele nedrepte… şi lotul de corespondenţă rămas.

Pe lîngă textul propriu-zis mai cuprinde un bogat aparat critic ce oferă cititorului dosarele pieselor incluse în sumar: istoricul (unde şi cînd a fost tipărită întîi), explicarea expresiilor, şi variantele din manuscris şi din alte tipăriri, un glosar considerabil, o bibliografie la zi în 1970; iconografia este şi ea de preţ, punînd în circulaţie portrete şi fotografii mai puţin cunoscute ale lui Ion Creangă[3], a fraţilor şi surorilor, facsimile după manuscrise etc.

Ediţia Iorgu Iordan va fi reluată în mai multe rînduri, însă nu integral. O reproducere doar a textului apare în 1993 la Editura Fundaţiei Culturale Române. Lipseşte studiul lui I. Iordan (înlocuit de două prefeţe, o restituire: Ion Creangă văzut de generaţia actuală de Mircea Vulcănescu şi Receptarea lui Creangă azi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.), în rest a căzut tot aparatul critic, cu excepţia glosarului.

O ediţie bună a textului a mai dat Academia Română în 2000: Opere. Deşi sînt trecuţi pe copertă ca editori, aceiaşi doi, ar mai fi trebuit adăugat un al treilea care a împlinit cîteva goluri şi a lăsat altele; publică, prin urmare Oltenii în Iaşi, Povestea lui Ionică cel prost şi Povestea poveştilor, însă lasă de-o parte: studiile şi corespondenţa. Tot aparatul critic lipseşte. Studiul lui E. Simion, care însoţeşte ediţia, spală din celelalte scăpări. Tot Academia Română a reluat, în ediţie de lux, întreaga ediţie Iordan şi a completat-o, spre a oferi, într-un final, publicului Opera completă a lui Ion Creangă.

*

Cum spuneam, fără dosarele prozelor lui Creangă, este greu de ajuns la esenţă. Elevul (mai mic sau mai mare) nu mai găseşte nici un haz într-un text ascuns lui. Cît ar avea de cîştigat liceanul, cetind pe Moş Nichifor Coţcariul, dacă ar înţelege aluziile autorului, prezente la tot pasul! Altminteri, pentru el, nu e decît o pălăvrăgeală continuă, o naraţiune în care nu se întîmplă absolut nimic.

Pentru a înţelege arta lui Ion Creangă putem să mai facem un exerciţiu simplu: să luăm o carte de folklor, de poveşti şi de snoave[4] şi să căutăm variantele basmelor lui Creangă, culese pe teren de folklorişti; vom vedea numaidecît diferenţa. Fără să fie schimbat cu nimic firul epic, hazul de amănunt, prezent la Creangă, dispare sau se transformă la povestitorul oral.

*

S-a făcut mult caz de poveştile „corosive” – Ionică cel prost şi Povestea poveştilor. Cea din urmă a avut parte şi de o versiune radiofonică (audiobook) proastă, ajunsă la  forma extremă în care nu trebuie să fie reprezentat un text de acest gen. Creangă nu e pornografic – ceea ce au reuşit să-l facă cu tot dinadinsul –  e depozitar de snoave populare.

Cum spuneam şi într-un alt loc, cuvîntul neaoş, vorba tare, nu este taxată în spaţiul satesc oricît de vechi. Ascunselor mădulare li se zice pe nume şi nu se face un capăt de ţară din asta. Numai înjurătura, luarea numelui Domnului în deşert şi sudalma – pentru că toate au un obiect de destinaţie, sînt de nedorit şi chiar supuse oprobriului.

Astfel a procedat şi Creangă (era vinovat numai pentru că urmărea şocarea scrobiţilor din Junime).

Subiectul snoavelor lui Creangă nu este original. S-au descoperit variante destule pe teren. S-au găsit snoave similare în alte literaturi…

De altfel basmul (intră tot aici povestea şi snoava) la origine, cum bine ştiu cei care ştiu, nu era o naraţiune pentru copii. De la absconsele sensuri ale miturilor şi legendelor, basmul a ajuns o bună trecere de vreme, mai tîrziu, mai cu seamă la şezători şi la clacă: or acolo nu sînt copii, cel mult tineri şi mai mult bătrîni.

Din literatura universală voi da un exemplu care, sper, va fi de ajuns pentru a înţelege spiţa din care se trage spiritual Creangă: Giambattista Basile, cu al său Il Pentamerone.

            Alcătuit pe tipicul Decameronului lui Boccaccio, Il Pentamerone prezintă 50 de poveşti, snoave sau basme de prin ţinutul napolitan. Poveştile sînt în cea mai mare parte tot produse folklorice, şi conţin o mulţime de variante la poveşti pe care le cunoaştem din Fraţii Grimm sau Perrault; Limba lui Basile poate fi comparată pe alocuri cu inventarul rabelaisian: o dată e erudit, şcolit, altă dată o dă şi el pe „ţărăneşte”, aglomerînd proverbe şi vorbe dialectale.

De pildă, unui tont un smeu îi oferă un măgar căruia dacă-i strigă: ptruu, cac-auru (cacă aurul!) acela îi va deşerta o „pîntecăraie, o cufureală” de aur. O babă murind jupuită dă din „dos o salvă de bun rămas”, simpatica pătrunjiţa pe care-o ştim că se împiedeca în păr, nu mai e atît de inocentă pe cît ne părea, iar „motanul încălţat” al lui Gagliuso are de grijă să-l umple de sudalme care mai de care mai pipărate, pentru că îi promisese pentru binele făcut[5], că după moarte, îl va ţine într-o cuşcă de aur; motanul simulează moartea, iar Gagliuso spune să fie luat de coadă şi aruncat pe geam. Atunci motanul trezindu-se îi trage o săpuneală zdravănă, morală coleà, cu vorbele astea, ciudate pentru cel obişnuit cu „mătasea” basmelor:

            – Va  să zică asta ţi-e mulţumirea pentru păduchii de care te-am scăpat! Astea-s miile de mulţumiri pentru zdrenţele pe care ţi le-am smuls din spate şi care nu erau bune decît să torc eu pe le! Asta ţi-e recunoştinţa pentru că te-am făcut să trăieşti ca un paşă şi nu te-am lăsat să mori de foame, păduchiosule, zdrenţărosule! Şi cine-mi era  pînă mai ieri tot peticit, zdrenţuit, sfîşiat, scîlciat şi păduchios? Aşa-i trebuie celui care se apucă să spele măgarul pe cap! Fie blestemate toate cele ce-am făcut pentru tine, că nu meriţi nici să-ţi scuip în gură!  Ia te uită ce frumoasă cuşcă de aur mi-ai mai pregătit! […]Bine-a zis filozoful acela, că cine se culcă măgar, măgar se scoală! […][6]

*

S-a invocat şi cruzimea în unele din poveştile lui Creangă, care totuşi este şi ea de origine populară. Să facem o comparaţie cu un personaj folkloric ilustru: Păcală. Păcală, atît de iubit de copii, este, dacă-l privim cu atenţie,  un criminal din cale-afară de crud: omoară caprele popii pentru a face pod cu călcătură moale şi tare, o ucide pe preoteasă cîntîndu-i din cimpoi cînd se află în pod, şi cade; o omoară pe soacra popii, cu o piatră, cînd se suise în nuc să-i cînte a cuc, pe popă îl beleşte de pielea de pe spate, pe fiul popii îl aruncă în apă şi-l îneacă, îneacă de asemenea un sat întreg şi rămîne cu toate nevestele sătenilor etc. Toate aceste fapte însă au un semn comun: dreptatea şi dovedirea prostiei(dacă putem să-i scuzăm astfel excesele!) Pe popă se răzbună pentru că aproape i-a ucis fraţii cu bătaia şi cu foamea, iar satului îi pedepseşte prostia şi lăcomia.

Tot astfel procedează şi Ion Creangă – cu aceleaşi mijloace întîlnite şi în folklor: soacra este ucisă cu sînge rece de nurori (cu amănuntul că i-au înţepat limba, presărînd-o şi cu sare), alte babe sînt dezghiocate de pietrele de pe drum, trase fiind de cai focoşi, spînul din Harap-Alb este zdrobit de pămînt, leneşul este dus la spînzurătoare de întregul sat pentru a nu mai fi pildă altora, etc. Aşadar, pedepsele la Creangă, precum şi în popor, sînt exemplare, de luat la cunoştinţă, de-a mirare, moralizatoare în cele din urmă.

*

De ani buni interesul celor mulţi pentru I. Creangă a scăzut considerabil, şi prevestind, cred că de-aci-ncolo va fi tot mai puţin receptat. Numai şcoala, cu mijloacele ei nu întotdeauna benefice – l-a mai ţinut în viaţă. Lexicul – bogat, stufos, care dă farmec inegalabil– astăzi este aproape (dacă nu de tot) străin cititorului comun, aşa că nici viitorul nu arată mai bine (şi editorii se încăpăţînează să-l publice „în alb”, fără explicaţii). Bucuria copilului de a-l descoperi pe copilul Amintirilor, din secolul al XIX-lea scade pentru că referinţele îi lipsesc. Acum 20 de ani, la sat, mai puteai întîlni ceva similar, astăzi însă nu.  Imaginaţia copilului în loc să fie dezvoltată, pe an ce trece este tot mai estompată, aşa că, preconizez şi moartea basmului pentru copii. Înlocuirea se face treptat, şi o generaţie crescută cu alte personaje, cu alţi eroi, cu siguranţă va regăsi cu greu drumul către specificul nostru, al lui Ion Creangă, al lui Ispirescu sau al lui Pop-Reteganul.

Soluţii s-au căutat şi cea mai proastă a fost adoptată imediat: rescrierea poveştilor. Acest demers ucide şi acum marile cărţi ale literaturii universale (pentru că aici nu este cazul unui Cîntic al lui Roland, sau al unui Rabelais care fără juxtă nu mai sînt de înţeles cititorilor francezi de astăzi) , dar-mi-te opera unui autor bazat în speţă, pe limbaj şi care, cu puţină silinţă, poate fi înţeles prin glosări minime.

NOTĂ: Sursa imaginii http://www.jurnalul.ro

---

[1] În amplul studiu care prefaţează volumul Opere, Univers enciclopedic şi Academia Română

[2] Filmul Elisabetei Bostan.

[3] Pentru mai multe imagini cu Ion Creangă trimit către Istoria literaturii române a lui G. Călinescu şi G. Ungureanu – Ion  Creangă , Documente.

[4] În special Antologia de proză populară a lui Ovidiu Bîrlea, care cuprinde şi un Harap-Alb.

[5] Povestea pînă în acest punct e asemănătoare cu Motanul încălţat al lui Perrault.

[6] Traducere de Aurel Covaci.